Alexandru Macedon caştigat, incă de tânăr, gloria de cel mai mare conducător de oşti din Antichitate. Acesta a fost unul dintre cei mai misterioşi şi neobosiţi ostaşi. Ce îl indemna să cucerească noi şi noi teritorii?

Primul lucru pe care l-a făcut Alexandru, când a urcat pe tronul Macedoniei, a fost răfuirea cu participanţii la conspiraţia organizată, împotriva tatălui său Filip şi cu posibilii săi concurenţi. Un real pretendent la tron era vărul său Amintas. Amintas fusese deja împărat, pe când era încă minor, însă tutorele său, Filip, i-a luat locul. Alexandru l-a executat pe Amintas, lăsând-o văduvă pe sora sa vitregă, Cynane.

Pe macedoneni i-a atras de partea sa anulând impozitele. Ulterior, Alexandru a organizat un congres în Corint, unde grecii au fost obligaţi să confirme unirea lor cu Macedonia. Având în spate o Grecie calmă, care doar analiza acţiunile noului împărat, el a început o campanie împotriva triburilor tracice şi ilire, care se răsculaseră când aflaseră de moartea lui Filip. Barbarii au fost distruşi, cei rămaşi au ales să intre în relaţii de alianţă cu Macedonia. Situaţia politică existentă i-a permis lui Alexandru să realizeze un plan de demult al lui Filip — o campanie de cucerire a Imperiului Persan, care atunci se afla într-o situaţie incertă, din cauza certurilor dintre împăraţi şi a revoltelor satrapilor. Îndemnul „umbrei tatălui” îl făcea pe Alexandru să înainteze mereu. Filip a reuşit să-şi supună toată Grecia.

El a creat cea mai puternică armată pe atunci. Doar bazându-se pe forţele acestei armate, Alexandru cel Mare a putut să-şi supună jumătate din ţările lumii. De aceea fantoma gloriei tatălui său îl va însoţi mereu. Se ştie că a existat un caz când, la o masă festivă, unul dintre prietenii lui Alexandru i-a zis acestuia că el îi datorează toate meritele tatălui său. Alexandru s-a enervat şi l-a omorât.

Şi doar cu câteva zile în urmă acel prieten îl salvase pe Macedon de la moarte, într-o luptă. Prima luptă a grecilor cu armatele satrapilor perşi a avut loc în apropierea Troiei. În lupta de lângă Granic, detaşamentele călăreţilor au fost împrăştiate, unii infanterişti perşi s-au salvat prin fugă, iar câteva mii au căzut prizonieri. In anul 334 î.Hr., până în toamna lui 333 i.Hr. Alexandru a cucerit Asia Mică, apoi Persia şi o parte din Asia Mijlocie.

Devenind suveran al Asiei, Alexandru şi-a schimbat atitudinea faţă de popoarele ei. El a incetat considere pe perşi un popor cucerit şi tindea să egaleze drepturile cuceriţilor şi cuceritorilor, să-i unească într-o singură monarhie, avea grijă să fie păstrate obiceiurile şi tradiţiile acestor popoare: îmbrăcămintea orientală, haremurile, ceremoniile de la curtea persană. Alexandru voia să se împace cu perşii, la fel ca suveranii ce îl precedaseră. Însă în armată au început să apară semne de nemulţumire. Tovarăşii lui de luptă, fiind obişnuiţi cu simplitatea manierelor şi cu relaţiile de prietenie dintre rege şi supuşii lui, se revoltau în surdină, refuzând să accepte obiceiurile orientale, în special, proskineza — sărutarea picioarelui regelui. El visa să fie stăpânul lumii, însă, în timpul campaniei indiene, armata a refuzat să-l urmeze: ostaşii erau istoviţi din punct de vedere fizic, şi psihic. Aceasta l-a făcut pe tânărul împărat să se întoarcă din calea sa.

In prezent, există câteva versiuni privind moartea si locul înmormântării marelui cuceriror. Conform versiunii susţinute de A. Mayor, istoric şi scriitoare americană, moartea conducătorului de oşti nu a fost întâmplătoare. Impotriva lui Alexandru au existat mai multe conspiraţii, la care au participat chiar şi persoane din cercul apropiat lui. De aceea impăratul putea să fie otrăvit in timpul unei mese.

Sunt surse ce din care rezultă că primele semne ale unei boli necunoscute s-au făcut sirnţite după o masă festivă din Babilon. Starea sănătătii impăratului se inrăutăţea din ce în ce mai tare, iar după două săptămâni el a murit, la vârsta de 33 de ani. O parte dintre cercetători au o atitudine sceptică referitoare la această ipoteză. Conform versiunii oficiale, se consideră că Macedon nu a murit otrăvit. În una din campaniile sale el s-a îmbolnăvit de malarie tropicală. Boala a stors treptat seva organismului puternic, şi, la un moment dat, un acces de boală l-a secerat pe acest Alexandru cel Mare, om puternic şi ambiţios.

Părerile multor istorici afirmă că, oricare ar fi cauzele morţii lui Alexandru, mormântul lui trebuie căutat în Egipt — ţara în care Macedon era considerat nu cuceritor, ci eliberator, şi chiar a fost declarat faraon. Diadohul Ptolemeu a adus corpul îmbălsămat al lui Alexandru cel Mare în Alexandria, unde a inălţat o criptă. Ultima menţiune privind mumia eroicului războinic o găsim în descrierea campaniei din anul 210 a împăratului Caracalla în Alexandria. Reuşitele conducătorului de oşti au fost puse sub semnul întrebării de către filosofii antici, care considerau că nu trebuie glorificat cineva pentru cucerirea de noi teritorii. Seneca l-a numit pe Alexandru un nefericit gonit spre pământuri necunoscute de caracterul său ambiţios şi violent şi care a tins să-şi supună totul, în afară de propriile pasiuni, pentru că, dacă ar fi studiat ştiinţele, ar fi aflat „cât de mic este pământul din care el a cucerit o mică porţiune”.

Este corect când afirmăm că Imperiul Roman de Apus, răspândirea creştinismului în întreaga lume şi existenţa Bizanţului pe parcursul a mai multor secole sunt, într-o mare măsură, rezultate datorate politicii de expansiune a lui Alexandru cel Mare.