Din vremurile străvechi, cei care au încercat să deschidă mormintele faraonilor au fost urmăriţi de necazuri şi nenorociri. Cel mai recent eveniment de acest fel a fost moartea enigmatică a unor persoane care au participat la descoperirea mormântului lui Tutankhamon. Unii consideră aceasta o intâmplare, alţii fac referiri la străvechiul blestem al faraonilor.

Egiptenii antici credeau că viaţa de după moarte este mult mai importantă decât viaţa în această lume, de aceea toate speranţele şi ritualurile lor religioase erau legate de trecerea în lumea cealaltă. Ei acordau o atenţie deosebită locului de înmormântare. Astfel, un ţăran simplu putea să adune viaţa întreagă avere, pentru ca, atunci când va muri, să i se facă un mormânt în formă de palat, iar alături să i se pună mult aur şi bijuterii. Egiptenii işi considerau casele doar locuinţe temporare, iar mormintele şi le construiau cu un avânt neobişnuit, pentru că îşi imaginau că aceasta este casa lor de veci.

Astăzi mormântul lui Tutankhamon pare extraordinar de bogat: pereţii sunt decoraţi cu fresce, iar în camere există multe obiecte de ritual executate din aur, de la brăţări şi amulete, până la tron si statui. Însă acest mormânt este foarte modest in comparaţie cu mormintele altor faraoni — ca de exemplu, cel al lui Ramses al IV-lea sau cel al lui Amenhotep al II-lea.

Tutankhamon avea doar nouă ani când a urcat pe tron şi a murit neajungând să împlinească nouăsprezece. De fapt, puterea se afla în mâinile unchiului său Ay, care a readoptat vechiul cult al zeului Amon.

Tânărul faraon a murit pe neaşteptate, de aceea nu s-a reuşit construirea unui monument funerar corespunzător rangului său. Cu timpul, mormântul lui s-a pierdut printre mormintele egiptenilor simpli, rămânând neatins mai mult de trei mii de ani.

In vremurile antice erau destui căutători de comori. Faraonii ştiau despre aceasta şi încercau în mai multe feluri să-şi apere de profanare construcţiile mortuare: construiau căi subterane, labirinturi şi diverse capcane, instalau porţi false. Amenemhat şi-a construit chiar un mormânt fals, cel adevărat fiind bine mascat sub formă de monument. Însă jefuitorii inventivi nu s-au temut de dificultăţi şi, an de an, secol de secol, au tins să pună mâna pe comorile faraonilor. Şi au reuşit. Astfel, mormântul lui Amenemhat a fost jefuit, hoţii au găsit intrarea laterală şi s-au răzbunat crunt pe fostul conducător al egiptenilor, arzându-i osemintele. Aceeaşi soartă au avut-o şi mormintele altor faraoni.

Pe parcursul secolelor, faraonii plăteau mulţi bani preoţilor şi le lăsau moştenire terenuri agricole, special ca aceştia să aibă grijă să nu le fie jefuite mormintele. Însă, adesea, inşişi clericii le indicau mormintele jefuitorilor, în schimbul unor sume de bani sau a unei părţi din comorile găsite.

Nu e de mirare faptul că aproape toate mormintele au fost jefuite, deoarece toţi erau cointeresaţi de acest lucru. Bijuteriile furate erau refăcute, ulterior, de un bijutier şi erau vândute. Arheologii cred că unele bijuterii s-au păstrat în forma lor iniţială, doar că ele trebuie căutate nu in mormintele-palate ale faraonilor, ci în cele obişnuite, ale oamenilor de rând. Găsindu-le, lumea va avea şansa să vadă adevăratele capodopere ale civilizaţiei Egiptului Antic. Şi în tot acest timp, în care oamenii s-au aflat in căutarea comorilor faraonilor, a circulat zvonul despre vechiul blestem, legat de aurul din morminte.

Ultima dată despre acest blestem şi-au amintit cercetătorii la începutul secolului al XX-lea, când o expediţie arheologică, în frunte cu Howard Carter, a găsit mormântul lui Tutankhamon. Expeditia a fost sponsorizată de lordul Carnarvon, care ulterior a devenit prima victimă dintr-un şir de decese stranii. Din 1903, Carnarvon a inceput să-şi petreacă iernile în Egipt, unde a făcut cunoştinţă cu Carter, propunându-i să participe la săpăturile arheologice în schimbul unei sume de bani. Acesta a acceptat bucuros, pentru că nici pasiunea lui pentru arheologie, nici profesia de pictor nu-i aduceau niciun fel de venit. După ce au lucrat câţiva ani în Teba, Carter şi Carnarvon au publicat o carte despre mormintele faraonilor, cu toate că nu au găsit niciun fel de comori. Arheologul era convins că ele se află în apropiere, în aceeaşi vale.

Iar siguranţa aceasta o avea datorită obiectelor pe care le găsiseră în timpul cercetărilor: ulcioare de lut cu role de tifon. Pe unul dintre tifoane era scris numele lui Tutankhamon. Alături se afla o ladă de lemn, în interiorul căreia erau ascunse plăci de aur cu numele faraonului imprimat pe ele, dar mumia nu se afla acolo.

Căutările au fost întrerupte de Primul Război Mondial, însă, după trei ani, ele au fost reluate. Şi iată că, în toamna lui 1922, Carter a găsit, în spatele mormântului lui Ramses al VI-lea, ruinele unei fundaţii antice, care, încă, nu fuseseră cercetate. Instinctul l-a îndemnat să caute acolo. Muncitorii angajaţi pentru lucrări au început să sape dinspre mormântul lui Ramses al VI-lea spre sud-vest şi după o săptămână au dat de nişte scări care duceau sub piatra funerară. Le-a trebuit o zi intreagă pentru a curăţa toate treptele. Carter nu era sigur că acesta era mormântul lui Tutankhamon; admitea şi faptul că mormântul fusese deja jefuit. Spre seară a fost înlăturat pământul ce acoperea nişte uşi masive de piatră, pe care au rămas intacte reprezentările în relief ale Văii Regilor. Cavoul a fost deschis în prezenţa lordului Carnarvon.

Chiar în prima încăpere au fost găsite bijuterii care i-au aparţinut lui Tutankhamon, printre care şi o plăcuţă de lut cu următoarea inscripţie: „Moartea işi va lăsa aripa asupra celuia care va tulbura liniştea faraonului”. Membrii grupului nu au dat importanţă acestei inscripţii, şi nu au avut dreptate ignorând-o. Nu au luat în serios nici inscripţia următoare: „Spiritul morţii se va încolăci în jurul gâtului jefuitorului şi i-l va suci, ca unei gâşte”.

Curând blestemul a început să-şi facă efectul: din cei douăzeci de oameni prezenţi în timpul deschiderii oficiale a cavoului, au murit treisprezece. Întâi a murit lordul Carnarvon: o febră. ciudată l-a luat dintre vii singură lună. Câinele lui, spre mirarea tuturor, a murit în aceeaşi zi, fără să fi fost bolnav.

Următoarea jertfă a faraonilor a fost arheologul american Arthur Mace, care a înlăturat ultimul bloc de piatră de pe mormânt: el a căzut în comă şi a murit. in legătură cu moartea lordului Carnarvon a sosit în Egipt prietenul său George Good, care a efectuat unele cercetări ale mormântului faraonului; chiar a doua zi a fost cuprins de febră şi până seara a murit. Radiologul Archibald Reid, profesorii Winlock şi Foukrat, arheologii Davis, Hankness şi Derry, soţia lui Carnarvon, Almina, secretarul Carter Bethell — sunt doar o parte dintre persoanele care au murit după vizitarea mormântului faraonului Tutankhamon.

Savanţii şi medicii încearcă să găsească motivele mortii acestor oameni. Au fost nişte coincidenţe fatale sau poate egiptenii stăpâneau nişte modalităţi secrete de ucidere a oamenilor, pe care noi nu le cunoaştem?

Doctorul biolog Ezeddin Taha, profesor la Universitatea din Cairo, a presupus că toţi vizitatorii mormântului puteau muri în urma acţiunii unei ciuperci specifice care se intâlneşte des la persoanele care lucrează cu obiectele antice — arheologii şi lucrătorii muzeelor. Făcând un şir de analize, s-a convins de existenţa unor viruşi periculoşi pe suprafeţele obiectelor din cavou. El afirma că aceste ciuperci se pot trata uşor cu antibiotice, însă nu a reuşit să-şi termine cercetările, deoarece a devenit victima blestemului. Doctorul M. Enzedine Taha a avut un atac de cord pe când se afla la volan. El s-a ciocnit cu maşina care venea din sens opus; au murit şi toţi pasagerii din maşina lui. Dar este posibil ca atacul de cord să fi fost provocat de o doză  prea mare de antibiotice, pe care şi le-a administrat în timp ce făcea cercetările, spre a nu se îmbolnăvi.

Unii savanţi consideră că decesele au fost provocate de bacteriile sau ciupercile care apar căperile închise ale piramidelor. Alţii presupun că faraonii foloseau otrăvuri pentru a-şi proteja mormintele, iar egiptenii se pricep la otrăvuri. Medicul grec Dioscoride scria despre acest lucru: „Aici este extrem de dificil să te păzeşti de otrâvuri, pentru că egiptenii le pregătesc într-un mod atât de măiestrit, încât şi cei mai buni medici ai lumii greşesc adesea diagnosticele”. Egiptenii foloseau pe larg otrava eliminată de scorpion, şarpe, plante şi ciuperci, mercur. În papirusurile egiptene, de asemenea, sunt amintite „otrăvurile mortale”, care erau extrase din trupurile decedaţilor.

Apare întrebarea: putea oare o astfel de otravă să se păstreze în mormânt câteva mii de ani? O atenţie aparte merită acidul prusic, în care erau înmuiate tifoanele mumiilor — prin aceasta se şi explică faptul că ele s-au păstrat atât de mult. Mai multe veacuri în şir, mumiile au stat închise într-un spaţiu ermetic, iar atunci când sarcofagul a fost deschis, acidul prusic s-a amestecat cu oxigenul şi a ieşit la suprafaţă. Despre otravurile volatile ştiau şi jefuitorii din antichitate a mormintelor, de aceea, deseori, ei făceau o gaură in peretele cavoului, înainte de a-l deschide. insă puţini sunt cei care s-au salvat in acest mod.

La mijlocul secolului al XX-lea, savantul Louis Bull a avansat versiunea potrivit căreia egiptenii utilizau radiaţia pentru protejarea mormintelor. În unul din interviuri el a relatat: „Presupun că egiptenii antici cunoşteau legea divizării atomului. Preotii lor cunoşteau proprietăţile uraniului. După cum se vede, radiatia le servea drept un mijloc sigur de protejare a templelor şi mormintelor”. Încă nu se stie dacă această versiune poate fi luată în serios, pentru că cercetătorul principal al acestui mormânt, Carter, a trăit până la 66 de ani, cu toate că a fost primul care a intrat în cavoul rămas netulburat trei mii de ani.

Mai curând, în cavouri există otrăvuri de origine vegetală, iar organismul lui s-a acomodat cu ele, pe parcursul activităţii sale îndelungate de arheolog. Există şi o explicaţie mistică a deceselor misterioase ale vizitatorilor cavourilor. Ea se bazează pe convingerile religioase ale egiptenilor, amintind despre puterea sacră, Ka; aceasta, venind la cei morţi, ii apără.

Poate că, într-adevăr, aceşti faraoni s-au răzbunat crunt pe cei care au încercat să le tulbure liniştea. Adepţii acestei ipoteze işi argumentează versiunea în modul următor: recent s-a descoperit că pe „Titanic” fuseseră plasate rămăşiţele unei mumii antice care se păstrase un timp îndelungat în Muzeul Britanic. După ce a fost achiziţionat de un colecţionar american de antichităţi, preţiosul obiect muzeistic a fost amplasat imediat după cabina căpitanului, fapt care a dus la scufundarea navei. Căpitanul, care era unul dintre cei mai experimentaţi navigatori, a schimbat pe neaşteptate viteza, îndreptând corabia direct spre zona icebergurilor. Atunci când   ciocnirea devenise inevitabilă, s-ar părea că el a făcut totul ca defecţiunile urma ciocnirii să fie maxime — a condus nava cu bordul drept înainte, şi în bord se aflau şase compartimente etanşe. Dar dacă s-ar fi lovit de iceberg cu prora, ar fi fost accidentate doar două compartimente şi vasul s-ar fi putut menţine la suprafaţă.

Astfel, mumia faraonului a provocat moartea oamenilor, răzbunându-se pentru profanare. Savanţii nu au putut elucida motivul deceselor enigmatice, neajungând la o opinie comună în privinţa pericolului existent în interiorul piramidelor şi care a provocat sute de decese.

În prezent, o mulţime de turişti vizitează zilnic piramidele egiptene, fără a se teme că vreun blestem al vreunui faraon ar putea să cadă asupra lor.