Zeul care a marcat existenta poporului aztec a fost Quetzalcoatl (Şarpele cu pene), cel cu care este identificat un personaj istoric – prinţul Ce Acatl Topilzin, fiu al unei capetenii tolcece de pe la anul 900 d.H, Mixcoatl (Sarpele Nor). Dorinta de a-si vedea fiul nu i se indeplineste lui Mixcoatl deoarece este asasinat de propriul frate Atecpanecatl, care devine regele toltecilor.

Topilzin-Quetzalcoatl ajuns la maturitate isi răzbuna tatăl, omorându-l pe Atecpanecatl pentru ca apoi sa-si stramute poporul în noi teritorii, întemeind orasul Tula, vestit pentru frumuseţea sa. În cautarea de noi teritorii, Ce Acatl Topilzin-Quetzalcoatl a fost însotit si de poporul Nonoalca (“Cei care nu stiu sa vorbeasca” sau “Surdo-mutii”) vorbitori ai unei limbi pe care toltecii nu o intelegeau. Se pare ca Nonoalca erau supravietuitori ai marii civilizatii de la Teotihuacan, care a precedat-o pe cea tolteca. Ei s-au dovedit constructori extraordinari, ridicând in Tula temple impunatoare ale caror statui stârnesc admiratia.

Nonoalca erau insotitori credinciosi ai lui Topilzin caruia i-au incredintat taine uluitoare. Datorita lor toltecii, popor rudimentar, au invătat sa prelucreze aurul si argintul, sa faca podoabe si sa le foloseasca, dar, lucru foarte important, i-a invatat sa cultive porumbul si bumbacul, ceea ce pentru traiul zilnic a insemnat enorm.

Toltecii nu au apreciat opera civilizatoare a zeului alb si bărbos (ce asemănare cu egipteanul Osiris!) Topilzin-Quetzalcoatl, temându-se mai mult de răzbunarea sângerosului lor zeu Tezcatlipoca, cel mereu însetat de sacrificii umane. Urmare a unei intrigi a zeilor Răului, Topilzin se hotărăşte să părăsească Tula împreună cu prietenii săi Nonoalca. Cronicile mayaşe menţionează că Topilzin-Quetzalcoatl a rătăcit pe meleagurile lor între anii 987 -1000 d.H., numit fiind Kukulkan.

La plecare le-a spus toltecilor că se va întoarce „venind dinspre locurile de unde răsare soarele, la ziua mea de naştere„. Aztecii, proaspăt sosiţi în Tula, oraşul părăsit, afirmau cu tărie că Topilzin-Quetzalcoatl se îndreptase spre planeta Venus, cea din care provin oamenii si zeii.

Aztecii erau consideraţi de restul popoarelor ca fiind un neam războinic, necioplit şi însetat de sânge. Până şi chichimecii, singurii de care nu se despărţiseră, îi priveau cu dispreţ, ca pe nişte sălbatici. Intre 1250-1300 d.H., când au acceptat viaţa sedentară, au reuşit să ridice împotriva lor toţi vecinii datorită nenumăratelor fărădelegi pe care le comiteau: vânau pe domeniile vecinilor, le furau soţiile, jefuiau, cereau răscumpănări. Pentru aceste motive au fost goniţi iar suveranul din Culhuacan, Coxcox, i-a lăsat să se stabilească doar în câteva regiuni situate aproape de Tizapan, infectate de şerpi veninoşi. Coxcox era ferm convins că nimeni n-ar putea supravieţui intr-un asemenea mediu. Ne inchipuim mirarea sa când a aflat că nu numai că au supravieţuit dar că au făcut un adevărat prăpăd ucigând şerpii cu clopoţei si că reptilele ajunseseră pe cale de dispariţie.

Pe terenul curăţat aztecii începuseră să ridice un templu uriaş închinat zeului Huitzilopochtli. Acest templu urma să adăpostească inimi şi sânge proaspăt. Sadismul aztecilor întrecea orice imaginaţie. Coxcox le permite libertatea în măsura în care îl ajuta în războiul impotriva triburilor Xochimilco si aduc 8000 de prizonieri. Aztecii trimit, la finalul luptei soli la Coxcox purtând saci în care se aflau…16 000 de urechi.

Pentru a-l cinsti pe rege îi cer să le dea fiica pentru a fi soţia unuia dintre zeii lor. Coxcox acceptă şi promite să participe la sărbătoare. Numai că acolo groaza cutremură: un preot aztec executa un dans lent de comuniune cu divinitatea, fiind învesmântat cu… pielea însângerată a fiicei dăruite. Nebun de durere Coxcox i-a alungat pe azteci în mlastini. Vegetaţia în putrefacţie de pe malurile lacului Texcoco îi lipsea de posibilităţi omeneşti de hrană. S-au văzut siliţi, pentru a supravietui, să se hrănească cu icrele depuse de peşti, ouă de muşte, larve de ţânţari şi foarte rar şobolani de apă, şerpi sau broaşte ţestoase. Altă soluţie nu exista deoarece cum părăseau acest teritoriu erau urmăriţi si hăituiti ca nişte animale sălbatice.

Perioada nomadă a aztecilor se încheie între anii 1280-1362. In anul 1324 întemeiază orasul Tenochtitlan-Mexitli (Buricul lumii) şi înalţă imediat un templu impunător în cinstea zeului lor Huitzilopochtli-Mexitli (după care îşi schimbă şi numele de azteci în mexicani). Ce i-a determinat să nu-l cinstească pe Quetzalcoatl cel care interzicea jertfele umane şi să-l urmeze pe Mexitili cel avid de sânge? Nici un vecin, niciodată, nu i-a iubit pe azteci. Setea lor de sânge nu putea naşte decât ură.

Obiceiurile sângeroase ale aztecilor

Iată ce spun cronicile despre păţania lui Moquihuix. Acesta este invitat de către Axayacatl la un ospăţ. Totul este desăvârşit până la desert când i se oferă o „surpriză”: capul unuia dintre ambasadorii săi. În plus, este întrebat dacă i-a plăcut cu adevărat tocăniţa pe care o măncase cu mare poftă. I s-a spus că fusese făcută, în cea mai mare parte, din corpul trimisului său special.

Marii criminali pe care îi cunoaşte istoria sunt nişte prunci nevinovaţi dacă îi raportăm, de exemplu, la regele aztec Ahuizotl. Iată cum a decurs inaugurarea templului uriaş construit în Tenochtitlan (Mexico) în cinstea lui Huitzilopochtli: urcat în înălţimea piramidei, îmbrăcat în hainele de ceremonie îşi străpunge lobii urechilor cu cuţitul. Când sângele începe să şiroiască pe mentie, preoţii înţeleg că trebuie aduşi prizonierii (totonaci, huaxteci, chichineci). Numărul lor părea infinit. Inaintau în rânduri de câte patru, coloana întinzându-se pe mai mult de şase kilometri. Urcau treptele templului până la ultima platformă. Acolo erau aşteptaţi de patru preoţi, cu ajutoarele lor. Li se smulgea cămaşa apoi erau traşi de păr astfel încât să dea capul pe spate; în momentul acela un preot, ridicând cuţitul din obsidian, îl implânta în pieptul victimei, smulgea apoi inima care mai pulsa încă şi o oferea zeului nesătios, în plină lumină a soarelui. Trupul victimei se rostogolea pe treptele celeilalte laturi a templului, cea rezervată întunericului veşnic. În acea zi de solemnă sărbătoare, Ahuizotl a ucis peste o sută de mii de prizonieri. Valurile de sânge s-au scurs până pe străzile din Tenochtitlan. Multă vreme lespezile lor late au păstrat culoarea sângelui. Amintirea lui Ahuizotl a rămas imprimată în memoria mexicanilor atât de bine încât exclamatia lor de dezgust este: „Que ahuizote!” (Ce sălbăticie!).

De ce faceau aztecii aceste sacrificii?

Motivaţia sacrificiilor umane ţinea de religie. Aztecii credeau că zeii adunau osemintele răposaţilor, le sfărâmau si amestecându-le cu propriul sânge divin creau alte fiinţe. Oamenii erau de origine divină pentru că sângele zeilor curgea prin venele lor. Pentru aceasta, însă, erau obligaţi să-şi plătească datoria faţă de zei, restituindu-le sângele pe care l-au vărsat creându-i.

De asemenea, aztecii fiind „poporul ales” aveau obligaţia să hrănească Soarele pentru ca acesta să aibă puterea de a răsări zilnic. Hrana era reprezentată de inima şi sângele uman. Dacă nu făceau aceste sacrificii, lumea ar fi pierit. Numai că aztecii, pragmatici, aveau grijă ca zeii să nu guste din „poporul ales” aşa că aduceau „materialul” din afara graniţelor imperiului. Purtau, deci, aşa-zisere războaie sacre, cu denumire poetică: xochiyaoyotl (războiul florilor) pentru a face rost de inimi şi sânge din belşug. Din 1450 „războaiele florilor” se permanentizează. Din sec. XII oamenii aduşi spre jertfă nu mai erau sacrificaţi prin cardiectomie ci li se tăiau capetele care erau păstrate pe suporturi din lemn în formă de scară. Bernal Diaz, un însoţitor ai lui Cortez îşi amintea că într-o piaţă din Tiaxcala a văzut cranii umane înşirate în prăjini. „Erau peste o sută de mii. Trei preoţi aveau misiunea de a le păzi„. Să ne mai mirăm de ce contemporanii îi numeau „neam de sălbatici” si îi considerau o specie inferioară, deosebindu-se foarte puţin de animalele sălbatice? Niciodată aztecii nu au depăşit stadiul în care îşi considerau vecinii nimic altceva decât nişte recipiente cu sângele atât de necesar zeilor.

Ambasadorii regilor azteci adaptaseră până şi diplomaţia modului sângeros în care işi priveau vecinii. Discursul folosit în negocieri era cel al intimidării graduale. Iată un exemplu:

– prima etapă: „Ochii noştri au văzut atâtea încât vă pot desluşi viitorul: ei văd incendii, calamităţi, distrugeri, înrobirea poporului vostru… Cum va suporta regele prevestirea aceasta? Convingeţi-l să admită alianţa şi protecţia pe care este dispus să i-o acorde imperiul aztec. Aveţi o lună pentru a reflecta” (luna aztecă dura douăzeci de zile);

– a doua etapă: era folosită în cazul în care regele căruia i se adresau, şovoia: „Vi se acordă încă un răgaz, pentru a pune capăt sovăielilor voastre. Dacă după încă o lună nu vă supuneţi, veţi fi ucişi. Capul vostru va fi sfărâmat cu ciomagul, după cum prevede legea. Bineînţeles, dacă nu sunteti luaţi prizonieri căci atunci veţi fi jertfiţi lui Huitzilopochtli„. Curtenii şi demnitarii regatelor cucerite erau pedepsiţi conform sentinţei date de cei trei şefi ai imperiului aztec;

– a treia etapă: avea ca scop amăgirea războinicilor regatului pe care-l doreau cucerit. „Veţi îndura chinuri, lovituri, toate nenorocirile pe care le aduce războiul. Vă cunoaşteţi propriile forţe, le ştiţi şi pe ale noastre. Chibzuiţi ca adevăraţi ostaşi care nu doresc să fie robi! Provinciile voastre vor fi pustiite, distruse, iar voi… Câtă durere!„

Aceştia erau aztecii… Cei care ne-au lăsat o civilizaţie uluitoare din multe puncte de vedere. Cum putea un popor care tehnic nu depăşise epoca de piatră şi nu stia să folosească fierul, să aibă un calendar care să difere de cel actual cu 2/10 000 (calendarul gregorian are o abatere de 3/10 000)? Nu există niciun indiciu care să permită elucidarea misterului privind mijloacele folosite pentru obtinerea unor rezultate atât de excepţionale. E uimitor cum de cunoşteau mişcările de rotaţie ale corpurilor ceresti. Un singur reper ar putea fi luat în calcul: se foloseau de constelaţia Pleiadelor, de planeta Venus şi de Steaua Polară, ca bază permanentă a calculelor lor. Să fi fost create minunile aztece de preotii asasini, slujitori ai unui zeu iubitor de sânge? Nu cumva ceea ce ne încântă la civilizaţia aztecă este doar zestrea pe care le-a lăsat-o poporului Nonoalca, prietenul lui Quetzalcoatl, zeul alb şi bărbos iubitor de oameni pe care nu-i dorea sacrificati?

Quetzalcoatl, cel a cărui dorinţă ca oamenii să nu fie ucisi pentru plăcerea zeilor nu a fost niciodată respectată, s-a răzbunat jucându-le aztecilor o ultimă farsă: venirea lui Hernando Cortez în ziua Ce Acatl, dinspre locul unde răsărea soarele. Istoria a întregit-o: ultimul împărat aztec a fost executat în piaţa unui sat mayaş (mayaşii fiind cei umiliţi de azteci doar pentru că nu mai iubeau războiul si vărsarea de sânge).

Una dintre cele mai epatante civilizaţii precolumbiene stârnind, de secole, admiraţia. Ştiinţă cu unele ramuri ale căror realizări se situează, pentru noi, în zona imaginativului. A avut timp pentru aşa ceva un popor a cărui principală grijă era aceea de a satisface cât mai deplin setea de sânge a zeilor săi? Eric Leconte, cercetător asiduu al civilizaţiei aztece caută să înţeleagă cum un neam „războinic al aztecilor, neciopliţi, însetaţi de sânge ca nişte sălbatici” au reuşit să clădească un imperiu cu o capitală aşa cum este Tenochtitlan-Mexico, acel Buric al Lumii, în care pavimentul străzilor si al templelor a căpătat culoarea sângelui…