Istoria „oficială” este, de fapt (şi din păcate) foarte diferită de cea reală. Problema vechimii tricolorului românesc demonstrează această diferenţă mai bine decât orice. Din manualele de istorie reiese că tricolorul românesc ar fi apărut, chipurile, în timpul revoluției din 1848.

Revoluţionarii paşoptişti – aparținând, cu toţii, masoneriei franceze a Marelui Orient, fiind pe când erau studenţi la Paris – ar fi adoptat, zice-se un drapel care să „racordeze” principatele danubiene la tradițiile revoluţionare ale „sorei mai mari” a României. Cu alte cuvinte, masoneriei i s-ar datora, de fapt, adoptarea tricolorului românesc, ceea ce ar implica indirect şi faptul că ideea Unirii şi a constituirii statului unitar român a fost lansată pusă în practică de masonerie. Tot aşa cum Mihai Viteazul nu a fost mason (dimpotrivă!), nici tricolorul românesc nu este o „găselniţă” masonică. În realitate, originea sa este mult mai veche…

Din arhivele Vaticanului

În 1851 apărea la Braşov o lucrare a istoricului german dr. J.F.Neigebaur, consacrată istoriei Daciei. Una din ideile enunţate de învățatul german era că tricolorul românesc datează din timpul Daciei romane. Revoluția de la 1848 nu-l impresionase prea mult, se pare, pe doctorul Neigebaur… Nici nu avea de ce. Poate că Herr Neigebaur bătuse drumul până la Roma unde, în biblioteca Vaticanului, se află Novella Xl, dată la 14 aprilie 553 de către împăratul Justinian, în care sunt menţionate teritoriile supuse autorității ecleziastice a episcopiei din Justiniana Prima, teritorii ce cuprindeau şi însemnate părţi din fosta Dacie romană.

În încercarea sa de a restaura imperiul roman „aşa cum era pe vremea marelui Traian„, împăratul de origine tracă își întinsese stăpânirea și asupra unei bune părţi a fostei Dacii Traiane. Dacia lui Justinian era formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis) și din Dacia Transdanubiană care cuprindea părţile vecine cu Dunărea ale Banatului şi Olteniei, de la gura Tisei până la gura Oltului. Ca în mai toate documentele acelei epoci (conform cronologiei acceptate astăzi, Evul Mediu timpuriu), din Novella Xl nu putea lipsi nici stema provinciei Dacia, așa cum arăta ea pe vremea împăratului Justinian.

Aceleasi culori, in acelasi ordine

În 1851 apărea la Braşov o lucrare a istoricului german dr. J.F.Neigebaur, consacrată istoriei Daciei. Una din ideile enunţate de învățatul german era că tricolorul românesc datează din timpul Daciei romane. Revoluția de la 1848 nu-l impresionase prea mult, se pare, pe doctorul Neigebaur… Nici nu avea de ce. Poate că Herr Neigebaur bătuse drumul până la Roma unde, în biblioteca Vaticanului, se află Novella Xl, dată la 14 aprilie 553 de către împăratul Justinian, în care sunt menţionate teritoriile supuse autorității ecleziastice a episcopiei din Justiniana Prima, teritorii ce cuprindeau şi însemnate părţi din fosta Dacie romană.

În încercarea sa de a restaura imperiul roman „aşa cum era pe vremea marelui Traian„, împăratul de origine tracă își întinsese stăpânirea și asupra unei bune părţi a fostei Dacii Traiane. Dacia lui Justinian era formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis) și din Dacia Transdanubiană care cuprindea părţile vecine cu Dunărea ale Banatului şi Olteniei, de la gura Tisei până la gura Oltului. Ca în mai toate documentele acelei epoci (conform cronologiei acceptate astăzi, Evul Mediu timpuriu), din Novella Xl nu putea lipsi nici stema provinciei Dacia, așa cum arăta ea pe vremea împăratului Justinian.

Descrierea stemei este următoarea: „Ex parte dextra, în prima divisione, scutum rubrum în cuius medio videtur turris, significans utramque Daciam in secunda divisione scutum coelesti cum signum tribus Burris, quarum duae e lateribus albae sunt, media vero aurae„. Mai pe românește: dinspre partea dreaptă, prima diviziune (conţine un) scut roşu în mijlocul căruia se pot vedea turnuri, desemnând Dacia de dincolo (cel mai probabil, Dacia de dincolo de munţi – asupra acestui aspect vom reveni), în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru) cu laturile albe și cu stema tribului Burrilor, iar mijlocul auriu (adică galben).

Termenii folosiţi sunt specifici heraldicii, disciplină consacrată studierii blazoanelor familiilor domnitoare şi nobiliare, precum şi a stemelor statelor şi orașelor.

Pe scurt, din Novella Xl rezultă că stema Daciei romane cuprinde culorile roşu, galben și albastru, dispuse de la dreapta la stânga. Atât doar că în limbaj heraldic “dreapta” înseamnă de fapt, stînga şi invers (pentru că termenii se referă, de fapt, la părţile dinspre mâinile celui care poartă scutul pe care este pictat blazonul), ceea ce înseamnă că avem exact aceeași succesiune de culori din drapeluI românesc de azi.

Dacia de dincolo de munti

Foarte interesantă este sintagma utramque Daciam, „Dacia de dincolo”, cea reprezentată prin „scut roșu cu turnuri”. Numele săsesc al Transilvaniei este Siebenburgen, adică „Șapte cetăţi”, iar stema medievală a acestui străvechi pământ românesc este (aţi ghicit nu-i aşa?) un scut roşu cu şapte turnuri.

De altfel, în primele documente cartografice ale Evului Mediu, Transilvania apare sub denumirea de „Terra septem castrorum” sau „Ducatum septem castrorum„, adică ţara, respectiv ducatul, celor şapte cetăţi. Se vede treaba că ştiau ei, saşii, ce ştiau au păstrat, mai bine decât românii, o denumire a cărei vechime se pierde în negura timpurilor. Cât despre „scutul albastru, cu stema tribului burrilor„, acesta reprezenta acea parte a fostei Dacii Traiane pe care Justinian o stăpânea efectiv, adică Banatul şi Oltenia, fosta Dacia Malvensis, în care cel mai important trib dacic era cel al burrilor.

Este, de asemenea, posibil, ca sub stăpânirea efectivă a lui Justinian să se fi aflat și Muntenia, în timp ce „Dacia de dincolo” nu se afla decât într-o relație de vasalitate faţă de Imperiu. Această situaţie, de acceptare a suzeranităţii nominale a Imperiului Roman de Răsărit, în timp, Imperiul bizantin, a durat până la ocuparea Transilvaniei de către unguri. Menumorut îi spunea solului lui Arpad să-i transmită ducelui maghiar că „se va apăra şi va cere și ajutorul seniorului său, împăratul de la Constantinopole„.

Ajutorul bizantin nu a venit – poate că nici măcar nu a fost cerut, dar replica lui Menumorut consemnată de altfel, de cronicarii maghiari – demonstrează că voievodul român știa să se folosească de prestigiul imperial al Bizanţului, a cărui suzeranitate formată nu-l incomoda defel.

Mai demonstrează şi că romanitatea nord-dunăreană se mai considera încă legată de Imperiu, chiar și într-o epocă în care acesta nu se mai putea achita de îndatoririle care îi reveneau ca putere suzerană, deşi periodic își afirma și reafirma pretențiile, aşa cum fusese şi Justinian în Novella XI.