Taina Bombei cu Hidrogen a U.R.S.S.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, S.U.A. era singurul stat care deţinea bomba atomică. După ce au bombardat Hiroshima şi Nagasaki, S.U.A. au continuat să-şi dezvolte arsenalul de nimicire în masă. Drept răspuns la pericolul atomic, Uniunea Sovietică a început cercetările pentru elaborarea unei bombe cu hidrogen. Puterea acesteia trebuia s-o depăşească pe cea a bombei atomice americane.

In acele timpuri, U.R.S.S. nu avea încă bomba atomică, dar, prin spionii sai, era la curent cu realizările ştiinţifice americane în domeniul militar. Americanii încercau să creeze o bombă cu hidrogen de o mie de ori mai puternică decât cea atomică. Tehnologia creării bombei cu hidrogen se bazează pe fenomenul fizic numit sinteză nucleară, în timpul căreia se elimină o mare cantitate de energie.

Dacă o bombă atomică poate distruge un oraş mare, omorând sute de mii de oameni, una cu hidrogen ar putea omorî zeci de milioane de oameni şi ar reduce la zero civilizaţia de pe un continent întreg. Această armă nu este una de război, ci una de şantaj politic.

În anul 1952, în Oceanul Pacific, S.U.A. a iniţiat experimentul termonuclear „Mike”, obţinându-se o forţă de 500 de ori mai mare decât a bombei aruncate deasupra Hiroshimei, dar acest ansamblu, înalt cât o clădire cu două nivele, mai avea pană a fi o bombă compactă. Începând din anul 1948, un grup nu prea mare de savanţi din U.R.S.S. lucra taină la crearea bombei cu hidrogen. Acest „produs” nu semăna cu niciunul dintre proiectele americane, de aceea nu putem spune că proiectul sovietic ar fi fost preluat de la americani, cărora nu le venea să creadă că, în U.R.S.S., va fi creată o armă atât de puternică. Aceasta se poate explica prin faptul că în Uniunea Sovietică existau unele piedici: lipsa tehnologiei atomo-nucleare pentru prelucrarea uraniului şi deficitul de aparatură de calcul de performanţă. Atunci a demarat prima competiţie intelectuală între savanţii a două mari puteri.

Andrei Dmitrievici Saharov
Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989), fizician sovietic, academician al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.

Drept bază pentru cercetările ştiinţifice a fost ales oraşul „Arzamas 16”, într-un loc secret unde aveau acces doar foarte puţini iniţiaţi. Pentru tinerii fizicieni au fost create toate conditiile, însă de aici nu aveai dreptul să pleci din serviciu din proprie iniţiativă. Academicianul Saharov işi amintea că, în timpul primei lor plimbări, ei încă nu reuşiseră să ajungă nici până la pădurea din apropiere şi au auzit somaţia: „Stai, nu mişca!”, fiind reţinuţi de un grup de soldaţi înarmaţi cu automate.

Un astfel de regim sever în oraş se explică prin faptul că aici lucrau mulţi deţinuţi. Totul fusese construit cu deţinuţii: uzinele şi fabricile, terenurile de experienţe, clădirile. Saharov işi aminteşte: ,,…Dimineţile, pe sub ferestrele noastre cu perdeluţe, treceau coloane lungi şi sumbre de oameni, îmbrăcaţi în scurte vătuite, însoţite de câini-lupi”. Autorităţile oraşului aveau în faţă o problemă greu de rezolvat: ce vor face cu oamenii care urmau să fie eliberaţi, dar nu puteau fi eliberaţi, deoarece cunoşteau secretul obiectivului? S-a găsit o „ieşire”: deţinuţii vor fi trimişi în Magadan pe un termen nelimitat.

În curând, a fost elaborat primul model de bombă, însă componenta de hidrogen a acesteia nu trebuia să depăşească o anumită limită, fapt care îngrădea puterea exploziei. Acest model nu a putut fi produs în serie, însă testarea lui, în august 1953, a avut un efect politic imens. Acesta a fost un salt înainte al sovieticilor: ei au putut să mărească de 20 de ori puterea bombei, fără să depăşească dimensiunile bombei atomice. Au detonat nu un ansamblu experimental, ci un model de bombă care a intrat, imediat, în arsenalul strategic sovietic.

După aceasta, s-a pus problema creării unei bombe cu hidrogen mai puternice, cu două trepte, asemănătoare celei pe care au testat-o americanii pe Bikini Atoll, în anul 1954. Această problemă a fost rezolvată uimitor de repede. Experimentarea s-a efectuat la 22 noiembrie 1955, pe poligonul Semipalatinsk. Cea mai puternică bombă din istoria omenirii, de 58 de megatone, a fost detonată pe Novaia Zemlea (Pământul Nou, un arhipelag din Oceanul Arctic, din regiunea Arhanghelsk), în anul 1961. Lungimea ei era de 8 metri, de aceea, pentru a fi transportată, a trebuit construită o instalaţie specială. Avionul care a transportat-o a fost vopsit în alb, pentru a fi protejat de lumina exploziei. Rezultatele experimentului au fost impresionante.

Ciupera Exploziei Bombei cu Hodrogen
Explozia Bombei cu Hidrogen

Ciuperca nucleară avea un diametru de 95 de km si s-a ridicat la altitudinea de 67 de km. Sfera de foc a atins suprafaţa Pământului, fapt care nu este caracteristic exploziilor efectuate în atmosferă. Radiaţia la distanţa de 100 de kilometri provoca arsuri de gradul trei. Unda de şoc a făcut de trei ori înconjurul Pământului. Ionizarea atmosferei în Arctica a făcut să se intrerupă legătura radio pentru 40 de minute chiar şi la sute de kilometri de la poligon. Bubuitura s-a simţit la distanţe de mii de kilometri. Unda sonoră a spart geamurile de la clădirile de pe insula Dikson, aflată la distanţa de 800 de km.

Aşadar, Uniunea Sovietică a creat o armă de nimicire în masă mai puternică decât a americanilor. Scopul principal a fost realizat — de a demonstra lumii întregi că posedă o armă cu o putere nelimitată. Din nefericire, cursa înarmărilor continuă, oamenii pregătindu-şi sfarsitul cu mâinile lor.