Această sangeroasă istorie s-a petrecut în anul 1876. Cercetătorii sunt de părere că lupta de la Little Bighorn constituie unul dintre cele mai ciudate şi contradictorii evenimente din acele timpuri. Cine a fost Custer — un talentat comandant de oşti sau un nesăbuit, care nu se supunea niciodată ordinelor superiorilor, incălcand cu dezinvoltură statutul militar?

Războiul civil se terminase şi coloniştii se indreptau spre vestul continentului. Migrarea acestora era însoţită de multe ciocniri cu populaţia indigenă din acele locuri, numită Sioux. La început, indienii Sioux permiteau ca trăsurile şi alte vehicule să traverseze teritoriile lor. Oamenii albi, însă, au început să se instaleze pe pământurile acestor triburi. Atunci, şefii triburilor Sioux au încheiat un acord cu guvernul, conform căruia ei cedau coloniştilor o bună parte din pământurile lor; ca urmare a acordului, li s-a promis că nu vor fi deranjaţi, că vor primi produse alimentare şi bunuri militare, că li se vor înfiinţa şcoli şi că se vor rezolva amiabil toate conflictele. Unul dintre acordurile de acest fel a fost tratatul de la Fort Laramie, semnat in anul 1868. Conform acestuia, teritoriile vaste dintre râul Missouri şi Munţii Stâncoşi fac parte din pământurile poporului Sioux, iar albilor le este interzis să se instaleze acolo sau să le traverseze. Când, după trecerea a şase ani, a început goana după aur, tratatul de la Fort Laramie s-a dovedit a fi inconvenabil Statelor Unite, care doreau să cumpere de la populaţia Sioux Dealurile Negre.

Indigenilor li s-a propus să se retragă în rezervaţii, dar ei au refuzat. Marele lor conducător a dat un răspuns, fără echivoc, care exprima sentimentele poporului său: „Pământul pe care merg oamenii nu se vinde”.

Se cocea un grav conflict. Termenul de înţelegere paşnică între indieni şi „albi” a expirat. Americanii au început pregătirile de război. Taberele de Sioux au trebuit să se retragă. În acea perioadă, regimentul 7 de cavalerişti, comandat de George Armstrong Custer, era dislocat pe teritoriul marilor intinderi ale nomazilor din Dakota de Sud. Conducătorii armatei i-au ordonat lui Custer să apere teritoriul de indieni, însă Custer urmărea să-şi atingă propriul obiectiv: el spera să găsească aici aur şi să se îmbogăţească. Pe urmele lui au plecat în Dakota prospectorii albi, cu toate că legile existente nu le permiteau să încalce teritoriul indienilor. Conducătorii Calul Turbat, din clanul Oglala, şi Bivolul care Stă, din clanul Hunkpapa, au decis că trebuie să-şi apere împreună teritoriile de albi. Până în acel moment, triburile nu se uniseră pentru a respinge atacurile. Acum indienii hotărâseră ferm să lupte, pană la ultimul, împotriva invaziei albilor. De câteva ori, ei au pricinuit pierderi considerabile armatei americane.

Una dintre bătăliile în care au obţinut victoria este lupta de la râul Bighorn. Armatele americane, comandate de generalul Alfred Terry, urmau un plan strategic, care trebuia să posteze americanii într-o situaţie avantajoasă. Din păcate, generalul Terry nu a luat în calcul un lucru, şi anume, caracterul neechilibrat al lui Custer. Custer avea în armată o reputaţie de neinvidiat. El işi permitea să nu îndeplinească ordinele superiorilor săi, nu-şi apăra soldaţii, iar odată a ajuns chiar să fie judecat de Curtea Marţială.

Fanfaronada şi nepăsarea lui deveniseră proverbiale. Conform unor mărturii, acest om nu se evidenţia printr-un talent strategic deosebit. În schimb, lui Custer îi plăcea să fie admirat pentru acţiunile sale. S-a întâmplat de multe ori să pună în pericol viaţa subalternilor săi, doar de dragul unei manevre militare de efect. El se menţinuse un timp îndelungat în funcţia de comandant de regiment datorită faptului că avea prieteni cu funcţii înalte. Dar să ne întoarcem la bătălie. Nimeni nu se aşteptase ca lupta să fie atât de sângeroasă. Custer părăsi lagărul unde era dislocată armata lui Terry şi-şi goni cât putu ostaşii până la locul destinaţiei.

Oamenii erau foarte obosiţi, dar Custer nu luase în considerare acest fapt. El era sigur că procedează cum trebuie şi că detaşamentul lui este cel mai puternic din lume. Ajuns la locul bătăliei, a început să-şi plaseze subalternii pe poziţii, deşi generalul ordonase cu totul altceva. Custer părea să nu audă şi să nu vadă nimic din ce se întâmpla în jurul lui. Dacă priveai lucrurile dintr-un anumit punct de vedere, puteai crede că oamenii sunt conduşi de un comandant foarte curajos şi plin de experienţă, însă de fapt nu era aşa. Faptele acestui om erau lipsite de logică militară, fiind întruchiparea nechibzuinţei. Prin acţiunile sale, işi sfida superiorii. În această privinţă, există dispute intre istorici.

Unii il consideră pe Custer un aventurier şi un comandant de oşti mediocru, iar alţii sunt siguri că, în această bătălie, Custer a făcut tot posibilul ca să-şi apere soldaţii. Poate că el planificase ca mai întâi să atace indienii, iar apoi să se retragă? O problemă destul de complicată şi controversată. Din documentele istorice, se cunosc următoarele fapte. Ziua de 25 iunie a fost extrem de călduroasă. Custer a început să se mişte spre nord până pe vârful Reno Hill. La orizont, s-au arătat 2 000 de indieni înarmaţi.

Conform afirmaţiilor unor martori oculari, Custer a trimis un curier la McDougall cu indicaţia de a face rost cât mai urgent de muniţie, ostaşii lui continuând să se deplaseze de-a lungul râului, pentru a ajunge pe dealul situat vizavi de tabăra indienilor (mai târziu, acest deal a primit numele de Calhoun Hill). Indienii au reuşit să traverseze râul înaintea trupelor americane, trăgând ei primele focuri de armă. Custer, pentru a evita numeroasele ambuscade, a ordonat retragerea. El l-a trimis, în calitate de mesager, pe trompetistul Martin, spre sud, ca să cheme în ajutor compania condusă de Benteen. Martin a fost ultimul american care i-a văzut vii pe soldaţii din coloana lui Custer.

După plecarea lui, n-a mai rămas nimeni care să poată relata exact evenimentele ce s-au desfăşurat. Totuşi istoricii au descoperit nişte mărturii. Conform unei versiuni, Custer şi-a divizat armata, el plecând în recunoaştere înspre nord. Acolo, a văzut mii de indieni refugiaţi. La inceput, s-a gândit ia prizonieri, dar a hotărât să-l aştepte pe Benteen. Conform altei versiuni, Custer a ordonat retragerea. El era sigur de biruinţa deplină, dar nu se ştie de unde avea atâta siguranţă, odată ce, în acel moment, compania condusă de el număradoar 200 de oameni.

Între timp, indienii au atacat armatele lui Reno şi Benteen, care şi ei hotărâseră să se retragă. Indienii dispuneau de un arsenal variat de arme de luptă: pe lângă săgeţi, lănci şi buzdugane, ei stăpâneau la fel de bine armele de foc. Săgeţile erau totuşi armele lor principale. În mâinile lor abile, săgeţile deveneau mult mai periculoase decât revolverul. Şi apoi, arma de foc avea un număr limitat de cartuşe pe care le puteau folosi unul după altul, în timp ce un indian îndemânatic putea expedia multe săgeţi una după alta, fără a fi necesar să reîncarce.

Din sursele istorice, se ştie că armele de foc au’ajuns în mâinile indienilor de la soldaţii albi. Adesea, ei foloseau modele vechi de arme, uneori cu mecanismele defecte. Şi cu toate că revolverul nu mai trăgea, indienii îi speriau pe albi fluturând din fuga calului aceste arme. Exista chiar o lege a indienilor: dacă nu-i omori, cel puţin sperii. În lupte, erau folosite şi buzduganele, la confecţionarea cărora indienii începuseră să folosească şi metal.

Au apărut ulterior şi armele reci numite tomahawkuri — un fel de toporişti ale căror vârfuri din piatră au început să fie înlocuite cu o lamelă metalică. Erau folosite pe larg şi lăncile. Se considera că acest tip de arme îi insufla o frică deosebită inamicului, deoarece te impresiona prin dimensiuni şi prin aspectul fioros. Încă un fapt interesant — indienii işi vopseau de obicei caii în diverse culori, semn distinctiv despre curajul călăreţilor. Istoricii susţin că nu întotdeauna calul colorat era călărit de războinicul în onoarea căruia fusese vopsit.

Unii afirmă că lupta de lângă Little Bighorn a început printr-un schimb de focuri trase la intâmplare şi prin încercări nereuşite ale ambelor părţi de a ataca. Dintr-odată, a apărut un pâlc de indieni sinucigaşi. Ei au început înconjoare pe americani. Căpitanul Calhoun a încercat să aducă în locul critic o parte de armată, care era plasată pe alte poziţii. Aceasta le-a permis indienilor să ia exemplu de la sinucigaşi şi să atace rândurile rărite ale americanilor, numărul primilor prevalând cu mult asupra celorlalţi în lupta corp la corp. În curând, armatele unite ale lui Calhoun au fost decimate. Puţini dintre cei rămaşi în viaţă s-au ridicat pe vârful dealului pe care lupta, pe ultima linie de apărare, compania căpitanului Keogh, ai cărui soldaţi, după câteva minute de încăierare corp la corp, s-au retras spre nord.

Amănunte exacte despre cele întâmplate nu există, dar rămâne de presupus că soldaţii americani au luptat cu indienii până la ultima picătură de sânge. S-au păstrat notele indianului Lupul cel Viteaz, în care el afirma că oamenii lui Custer au luptat vitejeşte. „Am participat la multe lupte grele, însă niciodată nu am întâlnit oameni atât de viteji”. Şi totuşi cei care mai rămăseseră au fost invinsi în 20 de minute. Au existat afirmaţii conform cărora Custer, printr-o minune incredibilă, a rămas în viaţă după acea luptă sângeroasă. Pare neverosimil, pentru că nimeni nu a reuşit să plece de pe câmpul de luptă, indienii nu-şi cruţau duşmanii. Dar, poate că li s-a trezit un respect deosebit pentru viteazul, şiretul şi inventivul Custer şi nu i-au luat zilele?

Nu putem şti, această enigmă, ca şi multe altele, rămânând în negura istoriei. Există diverse păreri în privinţa lui Custer. Unii istorici l-au considerat erou, care s-a luptat cu vitejie şi cu jertfire de sine cu indienii; alţii au categorisit manevrele sale drept una dintre fanfaronadele lui prost gândite. Pentru că se ştia că acestui om îi plăcea să se dea mare şi tare, fără să se îngrijească de siguranţa celorlalţi. Tot din acest motiv şi pentru absentarea sa în câmpul de luptă, ajunsese să fie judecat şi de Curtea Marţială. Această intâmplare avusese o rezonanţă mare şi totuşi, mulţi stiind-o, au mers alături de Custer la lupta pe viaţă şi pe moarte.

În acea perioadă, distrugerea companiei lui Custer a făcut mare vâlvă în S.U.A. În societate s-a declanşat un scandal, cerându-se pedepsirea celor vinovaţi. Imediat au apărut mai multe versiuni. De exemplu, Custer a fost acuzat că a divizat forţele, insă militarii afirmau că ei au folosit această manevră de mai multe ori si că aceasta nu a constituit o greşeală. Custer era sigur că indienii nu ştiu să se apere — probabil că el i-a subapreciat. Adepţii stilului agresiv al lui Custer i-au acuzat pe Reno şi Benteen de întârziere sau chiar de laşitate.

Custer poate fi acuzat doar de un singur fapt, care este de necontestat: neexecutarea ordinului de „a închide căile de retragere”; el a decis, fără să aştepte sosirea forţelor de bază, să atace indienii, care erau în număr de câteva mii. Ce gândea el în acel moment? Oare spera să învingă, chiar dacă îşi dădea seama că forţele inamicului depăşesc de multe ori oastea sa nu prea numeroasă? Ce forţă îl mobilizase în clipa ofensivei? Ambiţia? Dorinţa de a produce efect? Dar dacă, bazându-se pe ofensivă, el îşi făcuse fantasticul plan de a învinge, de ce acesta nu a fost realizat, ce l-a impiedicat s-o facă? Este puţin probabil că am putea afla adevărul în acest caz. Odată cu sfârşitul Războiului Civil, s-a schimbat din nou politica statului. Conducătorii indienilor trebuiau să respecte tratatele conform cărora ei erau obligaţi să adune populaţia indigenă în rezervaţii, în schimbul unor plăţi. Însă plăţile se amânau, iar, cerinţele indienilor rămânând neîndeplinite, aceştia s-au ridicat din nou la luptă.

Americanii prevăzuseră astfel de situaţii şi se pregătiseră bine de luptă, distrugând un mare număr de indieni. De atunci şi până în prezent, nimic nu s-a schimbat în bine, indienii rămânând în continuare în rezervaţii…