Botezul cu sânge (taurobol) era unul dintre elementele esentiale ale misterelor orientale străvechi. Ritualul îmbina aspectul specific jertfei cu cele ale botezului. În concepţia locuitorilor din antichitate sângele animalelor sacrificate era considerat a avea o mare valoare purificatoare. Bazându-se pe această credintă sacerdoţii (marii preoti, dar si cu rol politic) stropeau cu sânge zidurile templelor, obiectele de cult, dar si participanții la ceremoniile de inițiere.

Animalul care urma să fie sacrificat (taur, berbec) deasupra unui sant era impodobit cu ghirlande de flori. Neoţitul, purtând pe cap o cunună din aur, cobora solemn în groapa denumită „mormântul initiatului”.

Sângele victimei jertfite se scurgea printre ochiurile unei împletituri pe trupul aceluia care dorea să între in rândurile slujitorilor zeului vieții.

După o perioadă de timp iniţiatul se prezenta în faţa mulţimii care îl omagia subliniind astfel importanța si caracterul sacru al botezului cu sânge.

Profanul intra în sanț precum cel care urma să moară, iar cand iesea la suprafaţă, având corpul si vesmintele îmbibate cu sânge, participantii ceremoniei îl priveau ca pe un om care a înviat pentru eternitate.

Credinţa într-o nouă naştere impunea celui împroşcat cu sânge să nu se hrănească decât cu lapte.

Concepţia privind insuşirea regeneratoare a sângelui (care a dat naştere ritualului botezului cu sânge) şi divinizarea ulterioară a initiatului se bazează pe elemente primitive care sunt regăsite în aproape toate religiile arhaice.

Animalul jertfit reprezintă insuşi divinitatea, iar absorbirea sângelui victimei simbolizează primirea forţei vitale a zeului.

În pofida faptului că ritualului i se atribuie o eficacitate permanentă, el trebuie repetat după un interval de timp bine stabilit (în general după aproximativ 20 de ani).