Ierihonul este considerat cel mai vechi oraş din lume. El se află pe teritoriul Palestinei, pe malul de vest al râului Iordan. Biblia vorbeşte despre Ierihon, pe care îl numeşte „oraşul palmierilor”.

Ruinele Ierihonului antic se află la vest de orasul modern. Se consideră că primii locuitori s-au stabilit aici în mileniul VIII î.Hr. Arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, în urma săpăturilor efectuate în perioada 1952-1958, un turn masiv din piatră, cu diametrul şi înălţimea de 8 metri, unit în partea interioară cu un zid gros de 4 metri.

El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus în jurul anilor 8000-7000 i.Hr. . Au mai fost găsite morminte din perioada chalcolitică şi ziduri urbane din perioada bronzului, care au fost distruse, conform Bibliei, de trâmbitele izraelitilor (renumitele „Trâmbite ale Ierihonului”). Dealul Tell Es-Sultan ascunde mai multe aşezări, construite fiecare peste ruinele celei dinainte. La poalele acestui deal, există izvorul profetului Elisei, a cărui apă era nepotabilă şi care, conform Bibliei, prin cuvântul profetului, a devenit bună de băut.

La trei kilometri spre nord de oraşul modern, se află ruinele unui oraş bizantin, dar si ale fastuosului palat, aparţinând lui Hisham ibn Abd al-Malik (secolele VIII-IX). Spre vest de Ierihon, se află Muntele Ispitei, unde Isus Hristos a postit timp de patruzeci de zile. Cercetătorii consideră că în imprejurimile acestui deal sunt ascunse foarte multe obiecte cu valoare arheologică, comparabile cu cele din Valea Regilor, Egipt.

În epoca bronzului, Ierihonul era un oraş înfloritor. El este primul oraş din lume (cunoscut până in prezent), ingrădit cu ziduri de apărare; acestea sunt construite din cărămidă nearsă. Clădirile oraşului erau construite foarte aproape una de alta. În acele timpuri, numărul de locuitori din acest oraş era de 2-3 mii de oameni, ceea ce costituia o densitate a populatiei foarte mare. Există teorii conform cărora oraşul ar fi fost distrus de către evreii antici, care au năvălit în Canaan în anul 1550 î.Hr. Conform Bibliei, ei au nimicit toţi locuitorii, chiar şi vitele lor, lăsând-o în viaţă doar pe femeia Rahab, care a adăpostit, peste noapte, iscoadele evreilor. Doar casa ei, care era lipită de zid, a fost cruţată. Restul oraşului a fost ars până la temelie.

Începând de atunci, nu s-a mai auzit nimic despre oraş o perioadă îndelungată. Abia în timpul domniei regelui Ahab, un oarecare Ahiil a restabilit Ierihonul. Ulterior, oraşul şi-a recâştigat rolul său istoric şi statutul de altă dată.

Ierihonul a fost mentionat în scrierile lui losif Flaviu, Strabon, Ptolemeu, Plinius etc. În vremea lui Constantin cel Mare, aici se afla o biserică creştină, condusă de un episcop. Mai târziu, Ierihonul a început să decadă.

Tobler şi Robinson au efectuat săpături arheologice pe un deal din mijlocul sesului, în apropierea Iordanului, însă cercetările lor nu au fost încununate de succes. Acest loc a fost excavat şi de alţi arheologi, care considerau, cu bună credintă, că Ierihonul trebuie să se afle chiar acolo. În anul 1899, arheologul de origine germană, Sellin, a studiat minuţios teritoriul acelui deal şi a descoperit cioburi din vase de origine kanaană. Ulterior, el a ajuns la concluzia că predecesorii săi care au cercetat acest loc, aveau dreptate când afirmau că, sub straturile suprapuse, se află oraşul legendar.

Chiar dacă arheologii sunt de acord că ierihonul a fost distrus in mod violent, nu sunt cu toţii de acord in privinţa datei cuceririi. Garstan propune data biblică 1400 î.Hr., în timp ce Watzinger si Kenyon, cred că distrugerea a avut loc în 1550 i.Hr. Dr. Bryant Wood arată însă că această dată, situată mai devreme, pe care o susţine Kenyon, ar avea la bază datarea incorectă a unor fragmente de ceramică, găsite în sit.

Data sa, mai târzie, se bazeaza pe descoperirea unor amulete egiptene în mormintele situate în nordul Ierihonului. Pe aceste amulete sunt înscrise numele faraonilor egipteni dintre 1500-1386 i.Hr. fapt ce arată că cimitirul era în uz până la sfârşitul Epocii Bronzului (1550-1400 î.Hr.). În final, o bucată de cărbune de lemn, găsită în dărâmături, datată cu carbon 14, a indicat anul 1410 i.Hr.