Omul se naste predestinat unui sir de incercări, care au rostul de a menține treze facultațile fizice si morale: inteligența, voința, curaj, perseverența etc.. Invocarea forței divine, in aceasta lupta continuă, este drumul sigur către triumf.

Cosmogonia egipteană vorbeşte despre anumite entităţi, intermediari în raporturile lui Dumnezeu cu umanitatea. Se precizează faptul că este vorba despre nişte „legiuni”, în care fiecare membru are o misiune bine stabilită; Impreună, aceste „legiuni” menţin ordinea universală. Sapte dintre ele guvernează zona astrală din care face parte şi Pământul. Fiecare ocupă una din cele şapte orbite, în care Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn îşi realizează evoluţia planetară. Aceste planete sunt considerate centre de influenţă ale celor şapte genii superioare, Arhanghelii.

Ingerii sunt introduşi în Geneză de Moise, care a fost format la şcoala Marilor egipteni. Ei intervin de nenumărate ori în Scriptură. Când Petru a venit în apărarea lui Iisus, acesta i-a spus: „Crezi că, dacă l-aş chema pe Tatăl meu în ajutor, nu ar trimite mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri, pentru a mă elibera?” Cuvintele lui Iisus vin să confirme, din punct de vedere creştin, existenţa legiunilor angelice, cărora Dumnezeu le încredinţează guvernarea Universului.

Evanghelia relevează existenta demonilor, spiritele tenebrelor, care determină căderea oamenilor în păcat. S-a perpetuat, astfel, ideea unei lupte eterne între spiritele întunericului cele ale luminii: fiecărei virtuţi îi corespunde un înger, fiecărui viciu îi corespunde un demon.

Oracolele – revelaţii fatidice 

Nevoia oamenilor de a stabili o comunicare cu divinitatea s-a concretizat, încă din cele mai vechi timpuri, în crearea unor locuri privilegiate, destinate îndeplinirii unor ceremonialuri în onoarea puterii cereşti. Aceste sanctuare au primit numele de „oracole” adică „locuri de invocare” a Cuvântului Sacru.

Cele mai vestite oracole au fost templele grecesti de la Delfi, Focida, de la Dodona, în Epir, de la Lebadeea Beoţia si Tenor în Laconia.

„Nimeni nu se apropie de aceste locuri, dacă nu are mainile pure” 

Delfi este înconjurat din trei părţi de prăpăstii şi este aşezat la baza muntelui Parnas. Partea superioară a oraşului este dominată de Templul lui Apollo, unde se găseste o imensă comoară, formată din ofrande ale tuturor popoarelor Greciei şi ale popoarelor vecine. La intrarea în templu, se poate citi: „Nimeni să nu se apropie de aceste locuri, dacă nu are mâinile pure„.

În interiorul edificiului, se afla statuia lui Apollo, din aur masiv, în spatele căreia se deschidea intrarea unei cripte, în care acest zeu îşi făcea previziunile. Din scrierile lui Plutarh, aflăm despre modul în care a fost descoperită cripta: caprele care rătăceau pe stâncile muntelui Parnas erau cuprinse de mişcări convulsive, de îndată ce se apropiau de locul criptei; la fel ciobanii sau localnicii, care, de asemenea, cuprinşi de frisoane, vorbeau în delir, rostind cuvinte ciudate.

Preoţii consultaţi au hotărît, după aceste semne că trebuie recunoscută prezenţa unui zeu care voia să comunice cu muritorii.

Profetesele tip „Pythia”

O fecioară, cu numele sacru de Pythia, a început să coboare, o dată pe lună, în criptă, pentru a transmite profeţiile primite. Ea purta lacuri de cap, iar pe frunte o eşarfă de lână albă.

La început, exista o singură Pythie la Delfi; mai tîrziu, au fost create alte trei, alese dintre cele mai frumoase fete ale celor mai importante familii din oras.

La scurt timp, tinerele au fost înlocuite cu profetese în vârstă de cincizeci de ani, de condiţie mai obscură. Ele erau foarte bine păzite, fiind ţinute închise tot timpul.

Pythia cobora în criptă, se aşeza pe un trepied, după ce, în prealabil, i se dădea să bea dintr-o apă care curgea în interiorul sanctuarului şi căreia i se atribuiau calităţi magice. După câteva momente, obrajii Pythiei se înroşeau puternic, apoi păleau brusc, corpul ei era cuprins de tresăriri nervoase; începea să scoată gemete lungi şi sacadate, ochii îi deveneau strălucitori, gura înspumată, părul i se ridica pe cap. Treptat, printre urlete îngrozitoare, Pythia scotea frinturi de cuvinte, pe care preoţii se grăbeau să le consemneze, pentru a le decodifica.

Două porumbiţe negre, mesageri ai cerului

La fel de vechi, oracolul din Dodona era situat la poalele muntelui Tomaros, în partea cea mai de nord a Epirului. Templul, ca întreg oraşul de altfel, era consacrat lui Jupiter şi era slujit de profetese la fel de venerate. Oracolul avea drept sanctuar o pădure de stejari antici, pe unde curgeau pârâiaşe coborâtoare din munte.

Tradiţia spune că într-o zi, două porumbite negre, dedicate zeiţei Isis, zburaseră ciin oraşul Teba în Egipt şi, îndreptându-se spre locuri diferite, se opriseră una în Libia africană, cealaltă la Dodona. Cea de-a doua, poposind pe ramura unui stejar, rostise cu glas omenesc: „Acesta este un loc iubit de zei; aici vor dezvălui ei viitorul oamenilor credincioşi„. Cealaltă porumbiţă spusese acelaşi lucru în Libia; ambele au fost considerate mesageri ai cerului. La poale curgea un izvor cu apa magică, ce seca brusc la apusul soarelui şi reînceperea să curgă aproape de miezul noptii.

Profetesa, urmată de scribii templului, se aşeza sub stejarul misterios şi descifra previziunile din foşnetul frunzelor, din miscările ramurilor sau din susurul izvorului de lângă copacul sacru.

La fel de atent erau interpretate sunetele scoase de şapte vase de aramă, agăţate de pereţii templului, foarte apropiate, incât, la cea mai mică atingere a unuia, toate celelate se puneau în mişcare.

Apa care sterge amintirile

Al treilea mare oracol al grecilor, Trophonius, se afla în Beoţia, la izvorul râului Hercyn, care formează, în cădere, numeroase cascade. Numele oracolului este luat de la arhitectul Trophonius care, împreună cu fratele său, Agamed, contruise templul din Delfi.

Legenda spune că, după ce au terminat templul, ei l-au rugat pe Apollo să le ofere o recompensă; zeul le-a răspuns că o vor primi peste sapte zile. După cele şapte zile, cei doi fraţi au adormit şi nu s-au mai trezit niciodată.

Peştera în care se afla oracolul oferea vizitatorilor surprize terifiante: se cobora, până la o oarecare adâncime, pe o scară; apoi, trebuia să aluneci, cu picioarele înainte, printr-un tunel lung şi foarte strâmt, până la fundul subteranei. La întoarcere, erai aruncat cu capul în jos, cu aceeaşi viteză.

Acest straniu ritual avea loc în timpul nopţii, după amănunţite pregătiri. Documentele vorbesc despre un teban , numit Tersidas, sosit să consulte oracolul. El a stat închis, mai întâi, timp de trei zile şi trei nopţi, într-o capelă dedicată zeiţei Fortuna, ţinând un post absolut. Inainte de a fi admis în sanctuar, i s-a dat să bea apă luată din două izvoare: prima cupă ştergea amintirile din trecut, iar a doua pregătea spiritul să păstreze în memorie tot ce urma să vadă si să audă. A fost îmbrăcat, apoi, cu o sutană de lână si a fost condus cu torţe până la scara ce cobora în grotă. A ieşit de acolo a doua zi, palid, abătut, fără să recunoască pe nimeni.

Toţi cei care coborau în misterioasa grotă rămâneau marcati pentru tot restul vieţii, de o tristeţe de neînlăturat.

Spiritul lui Socrate. Lacul de foc

Tot în scrierile lui Plutarh găsim relatarea Intâmplării lui Timarc. Acesta a venit la Trophonius să întrebe oracolul despre Geniul familial de care Socrate se, credea inspirat. Ajuns în peşteră, Timarc rămine multă vreme în întuneric, într-o stare de semiluciditate. După o lungă rugăciune, el aude o muzică îndepărtată şi, treptat, intunericul se risipeşte.

În dreapta lui, văd mici insule colorate diferit, pe suprafaţa unui lac de foc. La stânga, se deschide o prăpastie, asemănătoare cu craterul unui vulcan, pe marginea căreia dansează flăcări învăluite în ceaţă. Din fundul prăpastiei se aud vaiete omeneşti. O voce se aude:

„Insulele luminoase sunt zonele sacre unde locuiesc sufletele pure. Flăcările de pe margine sunt sufletele celor care tocmai au murit; ele se împart în trei. Cele pe care moartea le-a surprins în amarnice păcate sosesc aici aproape stinse; cele care au făcut şi bine şi rău în viaţă sunt invăluite de o ceaţă; cele care şi-au păstrat puritatea au o strălucire desăvârsită. Sufletul lui Socrate este unul dintre ele. Tu nu poţi înţelege acest mister. in trei luni, îţi va fi revelat„.

Timarc a leşinat si a fost scos din grotă. După trei luni, el a murit, vorbind în delir despre insulele luminoase şi întinzând mâinile spre imaginea lui Socrate care, spunea el, venea în întâmpinarea lui.