Marii maeştri, de la Leonardo da Vinci la Claude Monet, cunoşteau secrete ale funcţionării ochiului uman pe care oamenii de ştiinţă abia le descoperă şi reuşeau să manipuleze vederea publicului. În timp ce se împlinesc aproape 520 de ani de la crearea celebrului tablou al Mona Lisei, o cercetătoare americană specializată în neurologie a analizat tehnicile utilizate de către marii maeştri ai picturii, „demistificând metode pe care unii artişti le cunosc de multă vreme, fără a le denigra în nici un fel arta„, a explicat ea la reuniunea Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei, de la Denver.

Cu ocazia unei călătorii la Paris, Margaret Livingstone a măsurat luminiscenţa soarelui din pânza lui Monet „Impression: Soleil Levant„. Astrul, asemenea unui bulgăre de foc pe un cer albastru închis, atrage privirea părând să emită o lumină puternică, care se reflectă în apa portului Le Havre.

Contrar percepţiei noastre însă, soarele nu este mai strălucitor sau mai luminos decât cerul întunecat care îl înconjoară, a explicat cercetătoarea de la Harvard University Medical School. „Culoarea soarelui este interpretată ca strălucire deoarece vederea umană analizează separat culoarea şi luminiscenţa„.

Luminiscenţa este intensitatea luminii reflectate și este independentă de culoare. Fotografiate în alb-negru, toate obiectele de aceeaşi luminiscenţă apar în tonuri egale de gri, indiferent de culoarea de origine. Când cercetătoarea a fotografiat în alb-negru pânza lui Monet, soarele a dispărut de pe cer, având aceeaşi nuanţă de gri ca și acesta.

Faptul demonstrează că soarele este de aceeaşi luminiscenţă ca şi cerul care îl încadrează. Monet ştia, intuitiv, că sistemul vederii umane se descompune în două funcții. Una dintre ele, pe care o au toate mamiferele, permite doar percepția celor trei dimensiuni şi a mişcărilor. Cealaltă, proprie oamenilor şi primatelor, permite distingerea culorilor, recunoaşterea feţelor şi evaluarea mediului.

„Artişti ca Monet au înțeles această dihotomie a vederii umane şi au folosit-o pentru a da iluzia culorii şi spaţiului„, a mai explicat cercetătoarea.

Ea a revenit apoi asupra studiului Mona Lisei (Gioconda), pictura creata de Leonardo da Vinci între 1503 si 1506,, în care descria detaliat procesul cerebral care conduce la impresia că surâsul Giocondei este atât de misterios.

„Calitatea eluzivă a surâsului Mona Lisei se explică prin faptul că acesta are o frecvenţă locală joasă, ceea ce îl face vizibil mai ales de către vederea periferică„, a afirmat cercetătoarea. Cu alte cuvinte, Da Vinci foloseşte umbrele bărbiei pentru a accentua gura modelului.

Zâmbetul pare deci mai accentuat când îi privim ochii sau fundalul tabloului. Dacă ne concentrăm privirea asupra gurii zâmbetul pare să dispară.

Potrivit neurologului, „impresioniştii, Da Vinci, Chuck Close și Robert Silvers au descoperit adevăruri fundamentale pe care oamenii de ştiinţă abia încep să le întrevadă„.