Este oare posibil ca un anume “Terorism al știrilor” cu care mass-media ne asalteaza în fiecare zi să nu fie cu totul și cu totul întamplator? Dar, înainte de toate, care este influența exercitată de știri asupra destinatarului anonim, prins fără voie în vârtejul informational? Este adevărat ca rata sinuciderilor, delictelor sau a accidentelor de masina crește după ce toate aceste evenimente dramatice sunt divulgate de mass-media? Se pare ca da.

Moartea care aduce moarte

Dar să luăm lucrurile în ordine. În privinţa sinuciderilor, relaţia lor cu mijloacele de informare a fost pusă în evidenţă într-un studiu al sociologului Riaz Hassan, profesor la universitatea din Flinders (Australia). Cercetătorul a analizat circa 20 de mii de cazuri de sinucidere, petrecute între anii 1985 şi 2000. Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzător: „media cotidiană a sinuciderilor creşte cu 10% în următoarele două zile după ce ştirea a fost prezentată de ziare şi posturi de televiziune„.

Deşi pare paradoxal, acest fapt nu este total inexplicabil. Cei care lucrează, de exemplu, în domeniul publicitar, sau sociologii ori psihologii ştiu că limbajul evocator are o mare putere în a declanşa impulsul schimbării comportamentale.

Celor care se arată sceptici faţă de forţa sugestivă a acestei „strategii persuasive”, le reamintim formularea „Efectul Werther”, ce aparţine sociologul lui David Phillips. Iniţial, acesta a analizat efectul produs de romanul lui Goethe, „Suferinţele tânărului Werther”, în care, după o amarnică deziluzie amoroasă, tânărul protagonist şi-a pus capăt zilelor. După publicare, romanul s-a bucurat de un deosebit succes; în acelaşi timp însă, Europa a fost traversată de un val uriaş de sinucideri. Apoi, Phillips a urmărit manifestarea „efectului Werther” în epoca noastră. Cercetările sale au demonstrat că o sinucidere spectaculoasă anunţată pe prima pagină a ziarelor antrenează vertiginos frecvenţa cazurilor de autosuprimare a vieţii.

Statisticile referitoare la astfel de evenimente tragice arată că în Statele Unite, de exemplu, între anii 1947 şi 1968, după o sinucidere de „pagina întâi” în perioada imediat următoare se înregistrau circa 58 de cazuri în plus faţă de rata „normală” a acestui gen de întâmplări. Şi asta nu e tot: analizând mai în profunzime fenomenul, s-a constatat că sinuciderea “faimoasă” din paginile ziarelor servea drept „model” pentru toate celelalte. De exemplu, dacă o persoană mai în vârstă își punea capăt zilelor, creştea rata sinuciderilor în rândul bătrânilor; dacă un tânăr muncitor sau un fiu de bogătaş își trăgea un glonţ întâmpla dreaptă, şi alţi tineri muncitori sau odrasle cu bani alegeau aceeaşi modalitate de a spune adio vieţii.

„Efectul Werther” si delictele

Însă această tendinţă de imitare nu se manifestă doar în cazul sinuciderilor. David Phillips a demonstrat că „efectul Werther” funcţionează şi în cazul delictelor, al întâmplărilor cu avioane deturnate sau masini în care s-au pus bombe. În legătură cu această constatare a lui Phillips, H. J. Eysenck, unul din principalii exponenţi ai psihologiei moderne comportamentale, a remarcat: „Phillips a făcut cercetări asupra efectului a peste 18 delicte intens mediatizate în Statele Unite, referitoare la incidente cu avioane și cu maşini-capcană. În maximum trei zile de la apariţia primei ştiri, numărul acestor incidente a crescut considerabil. S-a stabilit astfel o corelare statistică semnificativă între impactul informațional şi numărul evenimentelor provocate de către acesta„. 

Si Papa a avertizat

Cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicațiilor sociale, Suveranul Pontif a atras atenţia: „Televiziunea poate face şi rău vieţii de familie, difuzând şi propagând valori şi modele de comportament alterate şi degradante, pornografie şi imagini de o violenţă ieşită din comun; propovăduind relativismul moral şi scepticismul religios; prezentând expuneri distorsionate şi informații manipulate referitoare la probleme de actualitate; transmițând o publicitate profitatoare, ce se adresează instinctelor; existând false viziuni asupra vieţii care împiedică manifestarea respectului reciproc, a justiţiei şi a păcii„.

Cu sau fără acest avertisment, nu avem dreptul să nesocotim „clopoţelele de alarmă”. Pentru că, prin intermediul televiziunii, un copil „asistă” la peste opt mii de crime şi la o sută de mii de acte de violenţă înainte de a fi terminat şcoala elementară. Un alt exemplu grăitor: apariţia televiziunii în Africa de Sud a coincis cu dublarea ratei de omucideri.

În plus, Brandon Centerwall, psihiatru la universitatea din Washington, a subliniat faptul că în timpul „perioadei critice” din preadolescenţă violenţa prezentată la televizor are un impact deosebit de profund asupra copiilor. Pentru că ei au o dorinţă instinctivă de a imita comportamentele observate, dar nu posedă încă simţul evaluării corecte a realităţii înconjurătoare.

Singuri într-o lume de monștri

Mai trebuie subliniat şi faptul că ştirile suculente cu care mass-media ne „otrăvesc” zilele pot determina, la anumite persoane, o stare de disconfort continuu, de teamă faţă de orice, de neîncredere totală faţă de ceilalţi. Și nu puţini ajung să se baricadeze în casă, terorizaţi de o lume pe care ei o percep plină de monştri. Iar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Pentru că realitatea nu este făcută numai din crime, răpiri, războaie, acte nebuneşti, terorism. Şi totuşi, doar aceste ticăloşii sunt prezentate cu preponderenţă în paginile ziarelor sau pe ecranele televizoarelor.

Cu atât mai mult ne îngrijorează faptul că mass-media oferă spaţiu cu atâta generozitate celor mai oribile întâmplări şi evenimente din societatea noastră, uitând că pe lumea asta se mai petrec şi o grămadă de fapte bune. Dar, poate, cine ştie, este mai comod să-i ţii pe oameni cu sufletul la gură, într-o permanentă nelinişte… 

Un război psihologic extrem de subtil

Şi dacă toată această stare de fapt ar fi dorită de forţe oculte care acționează conform unui scenariu bine pus la punct? N-am mai fi atunci decât nişte ţinte lipsite de apărare, azvârlite în mijlocul unui subtil şi perfid război psihologic.

Vă vine greu să credeţi? Ei bine, totul poate fi mult mai adevărat decât ne-am putea imagina. Pentru că în aceste „bătălii” sunt folosite mijloace persuasive şi/sau de constrângere psihologică ce să permită instalarea ariilor de control şi supremaţie, ce ar determina, în acelaşi timp, dispariţia simţului nostru critic şi a posibilității de discernământ.

Astfel, se înţelege mai bine ce anume trebuie „instalat” în mintea omenească, bombardată de ştiri brutale şi devastatoare: teamă, disperare, nesiguranță şi, în consecinţă, senzaţia de lipsă de apărare, care aduce după sine vulnerabilitatea. Aceasta ar fi „ţinta supremă” a războiului psihologic.

Alte gânduri, alte „valori”

Astfel, are loc procesul de schimbare a comportamentului şi, implicit, a personalităţii. Sunt provocate așa-numitele „salturi de paradigmă”, pentru a crea în societate alt sistem de valori. 

Procesul este subtil şi viclean şi are finalităţi deja programate. Se urmăreşte ca, în urma unui impuls ori a unei solicitări mentale sau afective (presupuse, de exemplu, de prezentarea unor anumite ştiri), „subiectele” să aibă o reacție uniformă, canalizată într-o direcţie foarte precisă. O dată realizată „condiționarea progresivă”, ea poate fi utilizată în diverse moduri pentru a face „subiecţii” să „înghită” numai o anumită variantă, anumite imagini, anumite doctrine, pentru a reduce reacţiile şi sentimentele la acelaşi numitor comun, pentru a înfrânge orice fel de rezistență psihică; în consecinţă, pentru, a extinde şi a menţine controlul psihologic.

Convertirea opiniei publice

Această „condiţionare progresivă” mai duce şi la alte transformări „benefice”: subordonarea și anularea reacțiilor critice, ştirbirea încrederii în sine a „subiecţilor”, diminuarea sentimentului de siguranţă, lipsirea acestora de curajul necesar pentru a lua hotărâri juste, blocarea sau limitarea reacţiilor neașteptate (ce nu pot fi controlate), până la modificarea scării valorice, readaptată la un alt mod de a percepe realitatea şi de a înţelege viaţa.

Toate acestea duc la crearea de noi emoţii (sau, dimpotrivă, la inhibarea lor), la orientarea lor, în concluzie, la controlul opiniei publice.