Comuna Pietroasa se găseşte la poalele Muntelui Istriţa, din judeţul Buzău. Acest munte a avut și are o importanţă strategică, fiindcă domină drumurile dintre Moldova şi Țara Românească. În zonă, sunt locuri și toponime care amintesc obiceiuri, credinţe şi construcţii din vremi de mult trecute. Astfel este un val circular de 6,32 m diametru numit “Şura de Aur” o stâncă sugerând un cal, pe Piscul Calului Alb; alte stânci se numesc “Piatra șoimului” şi “Piatra Corbului”; izvorul din preajmă se cheamă Fântâna Vulturului.

În zonă, s-au găsit urmele unor așezăminte foarte vechi: ziduri ciclopice, ceramică dacică, bucăţi de vase şi de urne funerare, ornamente de bronz etc., care, conform tradiţiei locale, sunt rămase de pe vremea urieşilor – clasă sau castă conducătoare a pelasgilor (hiperboreeni-arimani-geto-daci) – castă numită de greci titani, de autohtoni probabil că tătâni, nume care ar fi devenit apoi tătari; (a nu se confunda cu neamul mongol al tătarilor).

În comuna alăturată Năieni, s-a găsit o statuie de bronz a Cybelei – Terra Mater – foarte veche, care aparține probabil unui templu. Trebuie remarcat că și numele Năieni sugerează naos şi templu.

În 1837, doi ţărani români din comuna Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, au găsit pe coasta muntelui faimosul tezaur de la Pietroasa (denumit în popor si „Cloșca cu puii de aur)”. Ei au înstrăinat acest tezaur, prin intermediul albanezului Anastase Verussi. Descoperindu-se fapta lor, s-a pornit o anchetă, în urma căreia s-au recuperat 12 din cele 26 de piese câte a avut inițial tezaurul.

Mai jos, dau descrierea acestui tezaur și istoria lui, extrăgând principalele informaţii din competentul studiu făcut de Nicolae Densușianu în cartea “Dacia Preistorică”, capitolul XXVIII.

Piesele care s-au păstrat din Tezaurul de la Pietroasa

1. Un disc de aur asemănător unei străchini rotunde, cu diametrul de 0,56 m.

2. O pateră de aur cizelată, având în mijloc o statuetă a Mamei Mari – Terra Mater – înconjurată de zeii pelasgi-hiperboreeni-arimani-geto-daci.

3. O fibulă (agrafă mare) de aur, în forma unei păsări sacre-fenix, având 0,27 m/0,105 m.

4 și 5. Două fibule mijlocii de aur ornate, reprezentând păsări, având una 0,25 m/0,084 m, alta 0,25 m/0,065 m.

6. O fibulă mică de aur, cu aspectul unei păsări ibis, de 0,175 m/0,055 m.

7. O verigă de aur cu inscripţii de 0,153 m diametru. 

8. O verigă de aur mai simplă, fără inscripții, de 0,170 m diametru.

9. Un urcioraș de aur (cană) înălţime 0,36 m şi diametru 0,100 m.

11, 12. Două corfiţe de aur cu câte două toarte una cu 8 laturi avînd diametrul de 0,185 m şi alta cu 12 laturi având diametrul de 0,175 m.

Discul cel mare de la Pietroasa

Discul are 7 kg aur. Pe margini are un model cu triunghiuri, care se regăseşte pe un fragment ceramic din cea mai veche așezare de la Troia și pe alte vase ceramice vechi. La mijloc, are o rozetă, tip de decorațiune existentă pe o diademă din Micene şi pe vase vechi ardelene. Aceste similitudini certifică apartenența discului la cultura veche pelasgă. Este de reţinut, că, rozeta discului are 17 petale, număr atribuit după unii cercetători titanului Tiphon-Seth, iar de hinduşi zeului Shiva.

Patera cizelareră cu statuia Mamei-Mari – Terra Mater – în mijloc

Patera este ca o farfurie cizelată, având în mijloc pe Gaea – strămoaşa şi protectoarea geţilor care-i purtau și numele. Ea este aşezată pe un tron fără speteze, îmbrăcată cu o rochie fără mâneci, cu falduri, ținând cu ambele mâini cupa cu băutura nemuritoare. Pe pateră, de jur-imprejur, la picioarele ei, este reprezentat tot panteonul zeilor pelasgi-hiperboreeni-geto-daci.

În faţă, este Apollo, şezând, îmbrăcat, cu un veșmânt larg, numai în partea de jos; în mâna stângă are lira getică, iar în dreapta o vargă pentru vibrarea coardelor. El are la picioare grifonul, animalul care păzea minele de aur din Munţii Apuseni ai dacilor apuli. Apollo era patronul cetăţii Apulum, azi Alba Iulia.

În dreapta lui, este Opis, Apia după denumirea scythă. Este zeița pământului fertil corespunzătoare la Flora. A 8-a figură este identificată cu Marte, un tip robust, care are în mână o diademă regală. Lângă el, este Venus, cu o figură vie şi atrăgătoare.

A 11-a figură este Hercule.

A 12-a şi a 13-a sînt Castor și Polux, cu cîte un bici, simbol al domesticirii şi stăpânirii cailor.

În stînga lui Apollo, maiestuos, cu tunică, iţari şi colţuni, cu o pelerină care-i acoperă numai spatele, este un rege-zeu hiperboreean. El are în stânga un arc, iar în dreapta, o diademă, probabil în onoarea zeiţei Gaea. N. Densuşianu presupune că este Ianus, cel care la Roma avea templul în Nord-Estul orașului, semn că el domnise în teritoriile din acea parte. Lui îi era asociat delfinul. În tradiția română, el ni s-a transmis ca Ion-Sfânt-Ion, ca ilustrare că Ianus era considerat ca având două feţe.

La stînga zeului, este un copil dezbrăcat cu un coş încărcat pe cap. EI simbolizează Anul Nou. O reprezentare analogică a Anului Nou este pe un medalion ai Împăratului Commodus.

Din păcate, cunoaştem prea puține date despre reprezentarea zeilor geţi, ca să putem să identificăm exact toate figurile de pe pateră.

N. Densuşianu presupune că pe Patera de la Pietroasa este ilustrată o serbare în onoarea Gaeei, la strângerea recoltei şi a Anului Nou., care se pare că la vechii pelasgi, era toamna. Ca argumente, el cita după Fastele lui Philocal (anul 354 e.n.) că, în Imperiul Bizantin, la 5 septembrie era sărbătoarea Mamei Man – Terra Mater – legată de culesul viilor, iar Ia Delos, centru religios întemeiat de pelasgi, Anul Nou începea în septembrie.

Persoanele reprezentate pe Patera de la Pietroasa nu se încadrează nici ca îmbrăcăminte, nici ca fizionomie stilului grec sau roman şi încă mai puţin celui gotic. Ele ilustrează stilul pelasgic. Este de reţinut că se consideră că Patera de la Pietroasa este pe departe cea mai remarcabilă operă creată în „Iumea barbară”!

Fibula de forma unei păsări sacre 

După N. Densuşianu, această pasăre sacră este Fenix. Herodot, Pliniu, Tacit, Claudian și Ovidiu relatau despre această pasăre legendară, care nu reprezintă o rasă de păsări, ci era unică. Ei spuneau că era originară din Arabia, din Panchea sau de la un templu din Nord, nu se ştia de unde exact. Avea mărimea unui şoim. Ea venea în Egipt o dată la 500 de ani şi acolo murea. Înainte de aceasta, ea îşi făcea un cuib de smirnă – un leagăn – în care se culca și murea. Curând, din rămășițele ei, apărea un vierme din care renăştea altă pasăre. Aceasta, pe dată ce căpăta putere, crea un ou de smirnă, în care punea rămăşiţele pământești ale Fenixului mort, închidea ouI și pleca să-I ducă la templul din Nord de unde venise. Ca să înţelegem această legendă, trebuie s-o gândim în contextul epocii în care augurii preziceau viitorul după zborul păsărilor. Fenixul era pasărea Soarelui – Apollo – care a avut un cult deosebit în Dacia.

Despre fibula de la Pietroasa, se spune: întreaga suprafaţă a acestei păsări se afla, în momentul descoperirii tezaurului, decorată în mod strălucit cu diferite pietre fine și cristale de culoare roşie, verde, albastră şi galbenă. Deasupra, pe cap, avea ca moţ un granat roşu. Ochii erau formaţi din pietre roşii, iar de coadă erau fibula suspendate cu lănţişoare fine de aur patru globule de pietre albe ca nişte ouşoare. Pe pieptul acestei păsări misterioase se află un leagăn format din fire subţiri de aur, în care este aşezată o piatră mare albastră, de forma unui ou. Pasărea este figurată cu aripile strânse sub piept, cu coada întinsă, în atitudinea desprinderii sale din zbor. Este de bună-seamă ilustrarea Fenixului întors din Egipt la templul din Nord.

Nici amănuntele din reprezentările religioase, în special din cele antice, nu sunt întâmplătoare. Toate corespund la credinţe, tradiţii, legende.

N. Densuşianu arăta că tradiţia păsării Fenix s-a păstrat în zona Buzăului. Pe sigiliul Judecătoriei din Buzău de la 1851, este reprezentat un templu pe care descinde o pasăre.

Pe mai multe cărţi religioase vechi, în stema heraldică a Ţării Româneşti este reprezentat Fenixul cu crucea în cioc depunând cuibul cu rămășițele părintelui său pe un altar în flăcări. El este încadrat de Soare și Lună, iar pe Pravila de la Govora (1 640), este încadrat şi de stelele din Ursa Mare sub care se spunea că era plasată Dacia.

Veriga cu inscriptie din Tezaurul de la Pietroasa

În tezaur, au fost două verigi mari de aur (colane), având fiecare câte o inscripţie. Una dintre verigi a fost înstrăinată înainte de a se porni cercetările. Despre natura inscripţiei ei, a rămas numai declaraţia lui Ion Lemnaru: că verigile erau gravate cu litere care nu se puteau citi.

A doua verigă a intrat în patrimoniul Muzeului Naţional din Bucureşti, după ce i-a fost copiată inscripţia şi i s-a făcut o copie galvanizată pentru Muzeul din Berlin.

În noaptea de 20 noiembrie 1875, Tezaurul a fost furat din muzeu de Pantazescu. Cercetările au descoperit făptaşul, dar piesele au fost mult deteriorate. Astfel, Veriga fusese tăiată şi din ea s-a recuperat numai partea cu inscripţia, dar şi aceasta tăiată prin mijlocul inscripției. Inscripţia a făcut obiectul a zeci de comunicări, considerându-se că dezlegarea ei poate dovedi originea tezaurului.

Învățații italieni au declarat că inscripţia este cu vechi caractere pelasgice, dar nu au descifrat-o.

Aproape toţi cercetătorii germani care au studiat inscripţia au declarat că este scrisă cu rune gotice, şi că prezintă o dedicaţie către zeii goţi. Ei au dat peste 12 variante de interpretare în cuvinte gotice, germane şi teutone.

Este adevărat că runele seamănă cu vechile caractere pelasgice care în antichitate erau utilizate și în Germania şi în Galia. istoricii latini au numit greşit aceste litere greceşti. De fapt acestea au stat la baza alfabetului runic și grecesc. 

Alexandru Odobescu, cuprins şi el de entuziasmul cercetătorilor germani care considerau că dovedesc că acest tezaur valoros este opera strămoşilor lor – goţii – a scris un studiu în care concluziona că inscripția şi tezaurul sunt opera invadatorilor goţi în Dacia, idee care a prins şi a fost acceptată.

A existat o tendință de a atribui scythilor şi grecilor multe obiecte descoperite în Dacia care aveau asemănări cu stilul acestora. Cercetările mai îndelungi şi alte descoperiri ulterioare au arătat că obiectele respective erau autohtone și reliefau numai unele influenţe scythice şi greceşti asupra artei dacice.

Când s-a descoperit biserica din muntele de cretă de la Basarabi, s-a apreciat că unele inscripţii sunt cu rune; ulterior, specialiştii germani nu le-au putut descifra şi au ajuns la concluzia că erau scrise cu vechile litere pelasgice.

N. Densuşianu a considerat că inscripţia de pe Verigă este cu caractere pelasgice și pe baza asemănării acestora cu ale latinilor, vosgilor, ionilor si eolo-dorilor (pelasgi de origine), a dedus că ultima parte înseamnă fecit, “ficet” sau “fiket” adică “făcut”. Ca dovadă el arăta aceleaşi caractere pe o fibulă şi pe un vârf de lance găsite în Germania și scrise cu caracterele pelasgice. Deşi obiectele au fost găsite în Germania cuvântul “ficet” este neîndoielnic pelasgic şi el se găseşte şi pe alte obiecte vechi, adesea prescurtat: un f şi un c culcat.

N. Densuşianu a citit inscripţia: „Vulchation o ficet” adică: „Vulcan a făcut-o.”

Exista anumite detalii care dovedesc că Tezaurul de la Pietroasa este pelasgo-geto-dac, prin:

– locul unde a fost găsit: pe meleagurile vechilor pelasgi, deveniţi geto-daci;

– subiectul tratat: zei, pasăre, grifon, delfin;

– stilul de lucru și modelele decorative: viţă de vie, triunghiuri;

– inscripţie: cu caractere şi cuvinte pelasgice.

Oricum, subiectul este discutabil, mulți istorici români atribuind acest tezaur goților.

Sursă: “Dacia Preistorică“ – de Nicolae Densușianu