De la moartea soţului ei, singura pasiune a doamnei Rosemary Brown a rămas muzica. Avea un pian, la care se străduia să cante cat de cat, sub indrumarea fostului organist al unei biserici din Londra, singurul muzician pe care îl întalnise vreodată. Ne putem închipui cu uşurinţă acele lecţii şi pe cei doi melomani, „torturand” pianul şi schimonosind repertoriul. Tocmai de aceea, din 1984 încoace, lumea muzicală londoneză s-a trezit în imposibilitatea de a explica prin ce mijloace a reuşit Rosemary Brown, pe parcursul anilor, să compună adevărate opere muzicale, demne de cei mai mari maeştri, a căror „autoare” pretinde că este.

Conform povestirilor ei, totul a inceput cu apariţia lui Liszt, intr-o noapte tarzie, în salonaşul în care se afla pianul. Deşi se dusese de mult la culcare, ea s-a simţit „chemată” telepatic de celebrul musafir spectral. S-a aşezat la pian, stare paradoxală de conştienţă şi transă; alături de ea, Liszt a început să-i „dicteze” linii melodice întregi, pe care doamna Brown le-a transcris pe sute şi sute de portative.

Au urmat apoi „vizitele” lui Bach, Brahms, Beethoven, Debussy şi Rahmaninov. Fiecare în parte şi-a „dictat” cate o nouă compoziţie, pe care Rosemary le-a arătat-o apoi unor muzicieni contemporani. Aceştia, uimiţi şi impresionaţi de calitatea lucrărilor muzicale, au declarat că ele sunt scrise exact in stilul fiecărui compozitor. Au cercetat cu lupa fiecare rand al partiturilor şi au „cantărit” fiecare cuvinţel al mărturisirilor făcute de Rosemary Brown. Toţi au fost de acord intr-o privinţă: operele purtau în mod indiscutabil amprenta compozitorilor cărora le erau atribuite. Dintre toţi marii muzicieni dispăruti, care au ales această cale pur spirituală pentru a-şi continua opera, Beethoven a fost cel care a impresionat-o cel mai mult pe Rosemary Brown. „Colaborarea” lor a durat mai mult de un an, timp în care geniul şi-a „dictat” cea de-a zecea simfonie, o compoziţie corală complexă, mult mai lungă decat celebra „a IX-a. (a noua simfonie a lui Beethoven a fost si ultima a acestuia)

In urma acestor experiente extraordinare, doamna Brown şi-a scris autobiografia, intitulată „Simfoniile neterminate”. Acolo ea mentionează faptul că surditatea lui Beethoven a dispărut complet, ca de altfel şi orice boală sau slăbiciune umană ale celorlalţi compozitori, trecuţi de pragul existenţei terestre.

„Beethoven – spirit este mult mai calm, nu mai este deloc iute la pare că o pace extraordinară îl protejează în permanenţă. Totuşi, personalitatea lui este în continuare la fel de puternică şi de dominatoare„, a mai scris Rosemary.

Nimeni nu a putut să dovedească pană acum că ar încerca să mintă; toti cei care i-au analizat cazul s-au declarat convinşi de sinceritatea ei. In plus, calitatea lucrărilor muzicale prezentate de doamna Brown depăşeşte cu mult „virtuţile” sale de „compozitoare”. Oricum, ea a rămas convinsă de faptul că toate celebrităţile care o vizitează nu o fac doar din dorinţa de a adăuga ceva la comoara muzicală pe care au lăsat-o umanităţii, ci, în primul rand, pentru a aduce o dovadă în plus a continuitătii vieţii spirituale în straturile impalpabile ale infinitului.