Inainte sa va oferim detalii legate de istoria si de punctul 0, de cand au inceput sa apara primele aparitii/legende cu zane si spiridusi, o scurta istorisire:

Într-o noapte de vară a anului 1919, Harry Anderson, în vârstă de 13 ani, mergea pe un drum de ţară pustiu din apropierea oraşului Barron, statul Wisconsin, când, deodată, a văzut ceva cu totul ciudat. Din partea opusă veneau spre el, inşiraţi unul după altul, douăzeci de omuleţi, care se vedeau bine sub clarul de lună. Omuleţii au trecut pe lângă Harry Anderson fără să-i acorde atenţie, iar băiatul a observat că aceştia purtau pantaloni scurţi cu bretele, dar nu si cămăşi. Toţi erau chei, iar pielea lor avea o culoare palidă, albă. Deşi „murmurau” ceva, nu păreau să vorbească între ei. Speriat, Anderson şi-a continuat drumul fără să privească înapoi. Băiatul nu a uitat toată viaţa această bizară întâlnire si a povestit intregului oras patania, povesirea lui ajungand in celebra revista Fate Magazine. Tanarul nu era considerat un visator sau un baiat cu probleme mintale.

Pentru americani şi pentru întreaga lume occidentală zânele, spiriduşii şi alte entităţi miraculoase asemănătoare acestora sunt doar născociri ale imaginaţiei sentimentale, bune de amuzat copiii. In cadrul poveştilor aceştia sunt prezentaţi aproape invariabil ca nişte făpturi micuţe, cu aripi şi cu suflet bun. Această versiune despre fiinţele minunate işi are orginea în literatura romantică, nu în tradiţia populară universală, deşi aceasta a nutrit de-a lungul întregii istorii a omenirii credinţa că făpturi nevăzute, de speţă necunoscută, există alături de rasa umană.

Originile şi misterele zanelor si spiridusilor

Cu un secol sau două în urmă nimeni nu ar fi avut vreo îndoială în ce priveşte identitatea omuleţilor pe care Harry Anderson îi socotise doar ca pe nişte figuri ciudate. Lucrul acesta ar fi fost valabil dacă el ar fi trăit într-un ţinut celtic unde drumurile, stâncile, cavernele, câmpurile, râurile, lacurile şi pădurile care, conform opiniei generale, sunt infestate de entităţi cu temperament atât de nestatornic, încât doar cine e lipsit de înţelepciune sau este naiv le poate numi „zâne, spiriduşi” sau altminteri, căci lor nu le place să-şi audă numele rostite cu glas tare. Din pricină că vreuna din aceste entităţi minunate ar fi putut oricând trage cu urechea, norodul de la ţară s-a obişnuit să folosească eufemisme, precum „făpturile cu suflet bun”, „preacinstiţii”, „tribul celor buni” si altele asemenea, cu scopul de a le îmbuna evitând riscul de a le supăra. Reverendul Robert Kirk, un cronicar din secolul al XVIII-lea, scria în legătură cu credinţa în zâne şi alte entităţi supranaturale că „irlandezii… binecuvântează tot ceea ce se tem că le poate face rău.”

Credinţa în zane sau spiridusi a populat panteonul mondial cu o varietate uluitoare de entităţi, chiar şi singură regiune. Totuşi, se poate spune că ele au mai mult sau mai puţin, aspect uman, desi uneori sunt mai mari de statură, alteori mai scunzi (dar niciodată cu aripi), iar comportamentul lor în general se aseamănă cu a omului. Ele au guverne, pături sociale şi diviziune a muncii, artă, muzică, ba chiar şi conflicte. Aceste creaturi se căsătoresc, fac copii, poartă războaie si mor. Totodată, ele posedă puteri supranaturale, care, în caz fericit, îi fac să fie imprevizibile şi în cazul cel mai rău, periculoase. Puţine persoane au căutat tovărăsia acestor entităţi miraculoase, majoritatea ferindu-se din calea lor.

Originea credinţei în entităţi supranaturale este obscură şi în prezent ea nu poate fi precizată (Stewart Sanderson spune: „«credinţa» este una din cele mai dificile probleme în studiul folclorului”). Folcloriştii şi antropologii au teoretizat, susţinând că la origine fiinţele miraculoase erau membrii populaţiilor învinse, care se refugiau în munţi, urmaşii acestora fiind zăriţi în rare ocazii şi consideraţi drept fiinţe supranaturale. De asemenea, s-a sugerat că făpturile miraculoase erau rămăşiţe ale vechilor zeităţi şi spirite pe care crestinismul le-a înlăturat, dar care au supravieţuit în credinţa populară ca făpturi inferioare lui Dumnezeu, Iisus şi Duhul Sfânt. Unii scriitori au susţinut că credinţa în zâne, spiriduşi, iele, etc. este tot ce a rămas din vechiul cult al morţilor; se afirmă, de pildă, că uneori morţii apar însoţiţi de aceste făpturi miraculoase. O părere modernă şi la modă este aceea exprimată de folcloristul Alan Bruford, care susţine că făpturile miraculoase sunt „forma antropomorfică” a ceea ce e misterios şi sălbatic în natură şi univers în ansamblu şi care depăşeşte puterea de înţelegere a omului.

Pe lângă speculaţiile savanţilor, există şi explicaţiile populare, mai ales în Varile creştine, care consideră zânele ca fiind ingeri decăzuţi. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că oricare ar fi izvorul credinţei în făpturi miraculoase, ca zâne, spiriduşi etc., ea va fi găsită în fiecare societate tradiţională.

Zânele şi toate celelalte făpturi supranaturale le vom găsi mai ales în mituri, legende şi poveşti pe care folcloriştii le-au cules pe teren sau le-au descoperit în surse arhaice tipărite. Unul din primele studii importante s-a intitulat Common-Wealth-ul tainic, lucrare redactată în 1691 de Robert Kirk, cleric presbiterian care a slujit în regiunile muntoase ale Scoţiei.

Kirk era pasionat de poveştile cu făpturi supranaturale care circulau în regiune şi era convins de existenţa zânelor, spiriduşilor şi a celorlalte făpturi miraculoase. La urma urmelor, întreba el, cum se putea răspândi asemenea credinţă care „chiar dacă doar a zecea parte din ea ar fi reală, nu putea izvorî din nimic”. El şi-a continuat cercetările cu gândul că, o dată perfectate şi dupa  ce ar fi cules informaţii suficiente, va fi în măsură să descrie cu acurateţe natura vieţii făpturilor miraculoase în cele mai mici amănunte. Kirk spune că zânele şi celelalte făpturi supranaturale au o „constituţie medie, de om şi inger”, cu trupuri „oarecum de natura unui nor condensat”. Ele „se îmbracă şi vorbesc ca populaţia din ţara în care trăiesc”. Uneori, făpturile acestea miraculoase pot fi auzite când trec pe lângă noi, dar nu pot fi văzute. Ele călătoresc, adesea prin văzduh, pot fura orice doresc (de la alimente până la copiii oamenilor) şi nu respectă o anumită religie. Muritorii care posedă o „a doua privire” (clarvăzătorii) sunt singurii care le pot vedea, pentru ochii celorlalţi oameni ele fiind invizibile. În fapt, denumirea engleză „fairy” dată acestor făpturi miraculoase işi are originea în cuvântul arhaic „faierie” care desemna o stare de vrajă, de farmec şi nu o entitate supranaturală.

Puţini sunt savanţii moderni care au acceptat credinţa în existenţa făpturilor miraculoase. Cel mai important dintre aceştia a fost W. Y. Evans-Wentz, autorul apreciatului volum The Fairy – Faith in Celtic Countries („Credinţa în fiinţe miraculoase în ţările celtice”), care a fost publicată prima oară în 1911. Evans-Wentz, antropolog al religiilor cu doctorat de la Universitatea Oxford, a străbătut insulele britanice şi Bretania de pe coasta de nord-vest a Franţei, consemnând rezultatele cercetărilor sale într-un volum gros, care rămâne o lucrare clasică în domeniul folclorului. Autorul a cules tot ce s-a putut din tradiţia orală în legătură cu credinţa în zâne şi alte făpturi miraculoase; pe de altă parte, fiind interesat în religia răsăriteană şi în ocultismul apusean, el a afirmat: „Putem postula în mod ştiinţific, pe baza datelor obţinute din cercetările psihice, existenţa unor inteligenţe invizibile precum zeii, duhurile, demonii, tot felul de făpturi miraculoase adevărate şi oameni care şi-au pierdut trupul.” Insă şi cei mai convinşi ,de necesitatea efectuării unui atare pas care nu e mic, în materie de credinţă se trezesc puşi în încurcătură de faptul că atunci când se analizează în ansamblu tradiţiile legate de făpturile miraculoase se dovedesc a fi extrem de complexe, variate şi fantastice pentru a putea adăuga o notă de coerenţă la problemă.

Dar pe masură ce parcurgi vasta literatură în legătură cu tradiţiile şi folclorul despre tărâmurile făpturilor miraculoase eşti tentat să crezi mai degrabă în caracterul labil al imaginaţiei umane, decât în tainele lumii invizibile. In plus, dacă accepţi ideea lumii minunate a făpturilor miraculoase, trebuie să admiţi şi posibilitatea existenţei pe temeiul unor „dovezi” care nu-s mai rele, a zeilor, sirenelor şi tritonilor, a uriaşilor, monştrilor care işi pot schimba infăţişarea, a vârcolacilor, vampirilor şi a altor creaţii folclorice. Bunul-simţ te îndeamnă să te opreşti mai devreme, decât prea târziu.

Totuşi, misterele dăinuie. Chiar dacă ele sunt ultra-extraordinare, iar unele de-a dreptul incredibile despre existenţa unui tărâm minunat al zânelor, răspunsurile nu devin mai simple. Lumea vede, ori are impresia că vede tot felul de lucruri ciudate şi între aceste lucruri ciudate pe care oamenii cred că le-au văzut se numără şi zane. Aceste „apariţii” continuă chiar dacă ele nu sunt însoţite de credinţa în existenţa lor, aşa cum ne dovedeşte şi păţania lui Harry Anderson. E posibil că în societatea tradiţională, lumea credea, măcar parţial, în zane, deoarece ele „erau nevăzute”. Cu alte cuvinte zanele nu constituiau doar subiect de poveşti, ci ele existau, după cum se credea, pe baza experienţei acumulate.

Marele folclorist irlandez Douglas Hyde scria: „Poveştile populare… nu trebuie confundate cu credinţa populară. Povestea… este mult mai încâlcită, complicată şi complexă decât credinţa. Este uşor de perceput deosebirile dintre ele. Una (credinţa) e scurtă, orală şi se referă în principal la personaje reale şi nu cuprinde o mare succesiune de evenimente: pe când cealaltă. (povestea populară) e lungă, complicată, mai mult sau mai puţin convenţională şi, înainte de toate, işi concentrează interesul asupra persoanei centrale, a eroului sau a eroinei”. Ceea ce Hyde denumeşte „credinţe”, alţii le-ar numi „apariţii”.

Evans-Wentz, poetul W. B. Yeats, care a scris cu multă elocinţă despre tradiţia irlandeză în legătură cu zâne şi intâlniri miraculoase în The Celtic Twilight („Amurgul celţilor”) [1893, 1902], precum şi Leslie Shepard, istoric modern preocupat de ştiinţele oculte, consideră că aceste „apariţii” sunt suficiente pentru a stabili existenţa tărâmului minunat al fiinţelor miraculoase, situat undeva într-o a patra dimensiune sau realitate paralelă. Folcloriştii, precum Stewart Sanderson şi Katharine Briggs, trec uşor peste capitolul „apariţii” şi îl transferă, fără alte consideraţii, parapsihologilor, al căror interes faţă de problemă a fost egal cu zero.

Savantul behaviorist David J. Hufford consideră că scepticismul radical, care socoteşte chiar şi încercările „ştiinţifice” de a explica credinţele în supranatural ca fiind contaminate de prejudecăţi culturale neîntemeiate, ele însele o expresie a credinţei, ne obligă să recunoaştem existenţa unor limite în cunoştinţele noastre ce privesc unele domenii ale experienţei umane. Criticând literatura academică ce caută să demitizeze mărturiile despre întâlniri anormale, Hufford scria: „Când se recurge la sprijinul autorităţilor ştiinţifice se consideră imediat că se încearcă să se acrediteze nişte inşelătorii sau un şir întreg de eroi neoficiali. Totuşi, deoarece dimensiunea inductivă a ştiinţei este invocată mai rar, pentru a se cerceta in amănunţime, şi din pricina efortului de a formula întrebările şi de a stabili limitele discursului despre supranatural, în linii mari, cu multe secole şi generatii în urmă… prejudecata sistematică a tradiţiilor operează aproape pe nesimţite în prezent.„

Pe scurt, nici o explicaţie convenţional „credibilă” sau „sceptică”, care s-ar presupune că oferă o soluţie formală acestor povestiri, nu răspunde complet şi pe de-a-ntregul convingător tuturor intrebărilor. Chiar dacă nu inţelegem cauzele care le generează, psihologice sau paranormale, nimic nu ne impiedică să ne minunăm de ele ca simple poveşti. Căci, la urma urmelor, e tot ce ne stă la îndemână.

Intalniri cu Zane

Un exemplu din categoria întâmplărilor culese din surse nemijlocite de folclorişti pe vremea când credinţa in făpturi miraculoase dăinuia încă vie este întâmplarea pe care lady Campbell a auzit-o din gura unui bătrân fermier irlandez orb: „Am prins-o strâns în braţe şi am dus-o acasă. Am chemat-o pe femeie [soţia] să vadă ce i-am adus. «Ce-i cu păpuşa asta?» a exclamat ea. «E una vie», i-am răspuns şi am pus-o pe masă. Ţineam uşa încuiată de teamă să nu o scăpăm. Vorbea şi murmura cuvinte ciudate… După vreo două săptămâni i-am zis nevesti-mi: «Dacă o ducem să o vadă lumea de la oraşul cel mare, ne-a pus Dumnezeu mâna pe cap». Aşa că am pus-o într-o colivie. Noaptea lăsam uşiţa deschisă şi o auzeam umblând prin cameră… O hrăneam cu pâine şi orez, cu lapte dintr-o cească, cu coada unei linguriţe„.

Totuşi, curând zâna a scăpat. Nu mult după aceea omul şi-a pierdut vederea, apoi norocul l-a părăsit, ceea ce era după cum socoteau cei doi soţi răzbunarea zânei.

O altă poveste, anterioară, cu zâne a avut un final fericit. Iată textul declaraţiei făcute sub prestare de jurământ in secolul al XVII-lea de P. Rahm, un preot suedez:

„In 1660, eu soţia ne dusesem la ferma care se afla la vreo trei sferturi de milă de parohia Ragunda. seară, târziu, sedeam discutam când la usă a apărut un omuleţ care a rugat-o pe sotia mea să se ducă să o ajute pe femeia lui, care se afla in chinurile facerii. Tipul era scund de talie, avea tenul măsliniu si purta haine vechi, de culoare cenusie. Eu şi sotia mea l-am privit putin timp, cu mirare, pe vizitator, căci ne-am dat seama că era un Troll. Noi auzisem că asemenea făpturi, pe care tăranii le numesc Vettar, [duhuri] obisnuiau să se aciuiască in fermele unde recolta nu era strânsă, iar gospodarii lipseau de acasă. Dar când el si-a repetat rugămintea încă de patru sau cinci ori, mai întâi ne-am amintit de necazurile suferite de săteni din pricina acestor Vettar, când le vorbiseră cu cuvinte urâte trimiseseră «la dracu»; apoi m-am hotărât să rostesc o rugăciune, să binecuvântez soţia, rugând-o, in numele Domnului, să se ducă împreună cu vizitatorul acesta neobisnuit. Ea a luat în grabă niste cârpe vechi a plecat cu omuletul, iar eu am rămas singur. Când s-a înapoiat ea mi-a spus că îndată ce ajunsese afară, la poartă, cu omuletul, s-a simtit parcă purtată pe aripi de vânt curând a ajuns la o locuintă unde, in coltul unei cămăruţe întunecoase femeia zăcea în pat, zbuciumându-se in chinuri mari. Sotia dus la ea a ajutat-o să aducă pe lume copilul, la fel cum nasc toate fiintele omenesti. Omuleţul a poftit-o să mănânce ceva, dar soţia mea a refuzat.  Atunci el i-a mulţumit, a insoţit-o afară din nou a fost purtată de vânt până acasă unde a ajuns exact la zece noaptea. A doua zi, pe când făcea curat, sotia mea a găsit pe policioară niste bani vechi si mai mulţi arginţi, pusi acolo probabil de Vettar. Semnez cu propriul nume ca-s adevarate cele intâmplate. Ragunda, 12 aprilie, 1671.”

Mari Sion din Llanddeusant Anglesey, în Wales, a povestit unui folclorist propria păţanie petrecută la inceputul secolului al XX-lea cu o familie de fiinţe miraculoase. Intr-o noapte cu lună, a povestit ea, pe când şedea la gura focului împreună cu bărbatul şi copiii, au auzit nişte ciocănituri la uşă. Vizitatorii erau un omuleţ şi o femeie micuţă cu un prunc in braţe. Bărbatul, care măsura vreo 60 centimetri şi era cel mai înalt dintre ei doi, i-a spus gazdei: „Noi v-am fi recunoscători dacă ne-aţi împrumuta un vas cu apă şi nişte cărbuni de încălzit. Vrem să-l spălăm pe copilaş. Nu ne trebuie chiar acum, vom reveni după ce v-aţi culcat.”

Doamna Sion a lăsat ceea ce i se ceruse, apoi familia s-a culcat. Peste noapte au auzit omuleţii trebăluind. Dimineaţa au găsit totul în ordine, cu excepţia oalei ,care era răsturnată cu gura în jos: sub ea au găsit patru şilingi.

Edward Williams, cunoscut prelat care a trăit în secolul al XVIII-lea, a scris că în 1757, pe când avea şapte ani, se juca împreună cu alţi copii pe un tăpşan din Wales, când, deodată, au zărit la vreo 60 de metri şapte sau opt perechi, bărbat şi femeie, de omuleţi îmbrăcaţi în roşu, fiecare cu o batistă albă în mână. Unul din omuleţi i-a fugărit şi era aproape să-l prindă pe unul din copii, care, după cum susţine Williams – „i-a văzut bine faţa bătrânicioasă, negricioasă şi incruntată” inainte de a izbuti să scape de el. In timpul alergăturii unul din omuleţi a strigat ceva urmăritorului intr-o limbă necunoscută. Incidentul l-a intrigat toată viaţa pe dr. Williams, care conchide: „Sunt silit să-l clasez între necunoscutele mele”.

Reverendul Sabine Baring-Gould, istoric şi folclorist din epoca victoriană, a scris că: „pe când aveam vreo patru ani şi călătoream cu caleaşca împreună cu părinţii, am văzut cete de pitici, înalti de vreo 60 cm: unii râdeau, alţii se căzneau să se caţere pe hamuri ca să urce pe cai.” Părinţii lui nu au băgat de seamă nimic. Baring-Gould a menţionat o intâmplare şi cu soţia sa, când aceasta avea 15 ani şi mergea pe o potecă din Yorkshire. Pe drum, „ea a intâlnit un omuleţ verde, perfect proporţionat la trup, care a privit-o cu ochii săi pătrunzători, ca nişte mărgele negre sclipitoare. Fata s-a speriat tare şi a fugit acasă.„

Se pare că întâmplările cu făpturile miraculoase se petrec în familie. Unul din fii lui Baring-Gould se dusese în grădină să culeagă nişte mazăre (aşa le-a povestit el ulterior părinţilor), când, deodată, a zărit „un omuleţ cu o cuşmă roşie pe cap, hăinuţă verde şi pantaloni scurţi cafenii. O barbă căruntă îi impodobea faţa bătrânicioasă, iar ochii îi erau negri cum sunt cărbunii. Omuleţul l-a privit atât de aspru încât băiatul a rupt-o la fugă„. Dupa cum at intuit, era vorba e un spiridus, numiti in vestul Europei si in Statele Unite: „leprechauns”.

T. C. Kermode, membru al parlamentului din insula Manx, i-a povestit lui Evans-Wentz: „Intr-o noapte de octombrie, acum vreo 40 de ani, eu şi un alt tânăr ne duceam la o clacă de strâns recolta, la Cronk-a-Voddy. Pe drumul spre Glen Helen, chiar pe când treceam discutând prin faţa fermei lui Beary, prietenul meu şi-a aruncat întâmplător privirile peste râu (de fapt un pârâiaş) şi mi-a spus: «O, ia te uită colo, nişte făpturi miraculoase. Ai mai văzut aşa ceva?» Am privit peste râu şi am văzut un cerc de lumină supranaturală. Locul pe care apăruse lumina era neted, înconjurat de nişte dealuri mici, care îl despărţeau de râu. in cercul acesta, în spaţiul de lumină, am văzut cum au pătruns, venind câte doi si câte trei, o mulţime de fiinţe mai mărunte decât Tom Degeţel. Mărşăluiau înainte şi înapoi ca nişte soldaţi disciplinaţi. Am vrut să mergem mai aproape, dar prietenul meu mi-a spus: «Nu, eu am să mă duc la petrecere». Apoi, după ce îi privisem câteva minute, prietenul meu a lovit cu băţul zidul de la marginea drumului şi a ţipat şi deodată priveliştea a dispărut, iar lumina a pierit„.

Intr-o noapte a anului 1842, un om din Stowmarket, Anglia, traversa o pajişte, în drum spre casă, când, deodată, după cum i-a povestit ulterior unui istoric din localitate a zărit la lumina lunii „nişte făpturi miraculoase”: „Erau vreo zece-doisprezece, cea mai înaltă având de abia vreo 90 cm, cele mai mărunte fiind ca nişte păpuşi. imbrăcămintea lor arunca sclipiri ca paietele… Se învârteau în horă, ţinându-se de mână, în tăcere. Se mişcau lin ca nişte umbre, de parcă trupurile nu erau solide. Am trecut pe lângă ele rugându-l pe bunul Dumnezeu să se îndure de mine, că ele trebuie că sunt zâne şi spiriduşi şi fiindcă acolo, pe pajişte le puteam vedea aşa cum vă văd; iar ele erau acolo tot învârtindu-se în cerc. Am alergat acasă si am chemat trei femei să vină să vadă si ele, dar când am ajuns la locul cu pricina nu mai era nimeni. Nu pot să spun nimic despre figurile lor, că nu am vrut să mă opresc şi să le privesc mai atent feţele. Nu băusem Mmic şi eram treaz„.

După mai bine de un secol, la 30 aprilie 1973, Mary Treadgold, o femeie cu educaţie, călătorea cu autobuzul prin regiunea muntoasă. In apropiere de oraşul Mull. Autobuzul a tras la marginea drumului îngust ca să facă loc unui automobil care venea din direcţia opusă. Doamna Treadgold şi-a aruncat, întâmplător, privirea pe fereastră şi acolo, printre bălării, a zărit:

„o făptură micuţă, cam de vreo 40 centimetri care încremenise cu piciorul pe sapă, surprins în momentul efectuării actului de săpare (parcă îngheţase ca o vrabie sau o veveriţă la apropierea unui străin). Era subţirel, avea o faţă atrăgătoare (care mi-ar plăcea s-o revăd), păr castaniu, cârlionţat; era îmbrăcat cu o salopetă de un albastru strălucitor, cămaşa albă imaculată, cu mânecile suflecate. Lângă el se afla un sac în miniatură cu gura deschisă. El nu era, în mod categoric, un pitic, nici un copil mic şi nici (ultimul argument al unui sceptic inverşunat) un gnom de plastic din aceia care împodobesc grădinile. Era o fiinţă vie perfect structurată ca oricare dintre noi, doar că era minusculă”, a afirmat doamna Treadgold. Autobuzul şi-a reluat călătoria, iar imaginea s-a pierdut în urmă. Când am ajuns acasă, a scris ulterior doamna Treadgold, am întrebat o cunoştinţă de la munte, care mi-a confirmat alţi prieteni de ai ei văzuseră la Mull asemenea fiinţe micuţe şi că Mull era vestit în această privinţă. Aceeaşi cunostinţă mi-a spus că fiinţele acestea mărunţele aveau în general feţe palide, strălucitoare, un amănunt pe care nu l-am remarcat; dar îmi amintesc strălucirea părului şi a hainelor şi infăţişarea generală energică şi vioaie„.

Uneori colecţionarii de folclor au avut ei inşişi prilejul să înregistreze manifestări ale fiinţelor miraculoase din partea locului. Sir Walter Scott se plângea de un corespondent cu educaţie care „deşi savant şi gentleman” mărturisise că „adesea am văzut urme de paşi mici imprimaţi pe zăpadă, iar odată am auzit un şuierat în ureche, dar nimeni nu se afla în apropierea mea”. Scott a pus aceste închipuiri pe seama unor „efecte-contagioase ale atmosferei superstiţioase. [Anticarul George] Waldron a trăit vreme atât de îndelungată printre locuitorii insulei Manx încât a ajuns aproape să creadă legendele lor.” John Cuthbert Lawson, care a studiat tradiţiile rurale greceşti de la întretăierea ultimelor două secole, inclusiv credinţa în existenţa nereidelor, femei de talie înaltă cu forţe miraculoase, a remarcat „desăvârşita coincidenţă a descrierilor făcute de martorii oculari infăţişării şi veşmintelor acestora. O dată, ghidul meu a descoperit şi mi-a arătat o nereidă şi când am privit am văzut cu adevărat o siluetă care semăna cu o femeie infăşurată în faldurile veşmântului alb, înaltă peste măsura obişnuită a unei fiinţe umane, care şedea în amurg lângă trunchiul noduros şi răsucit al unui măslin bătrân dintr-o grădină. Nu am avut timp să-mi dau seama bine ce era cu apariţia aceea deoarece călăuza, făcând de zor semnul crucii şi invocând-o pe Sfanta Fecioară, a dat ghes catârului, care a pornit în trap periculos pe îngusta potecă de munte”.

Multă lume susţine că a auzit muzica si cântecele fiinţelor miraculoase. Lăutarul William Cain din insula Manx, a jurat că a auzit melodiile care proveneau dintr-un palat de sticlă ce strălucea de lumini, peste care a dat într-o noapte, într-un luminiş de munte. El s-a oprit, a ascultat, s-a dus acasă şi a invăţat melodia pe care apoi a cântat-o la vioară şi a popularizat-o. In vara anului 1922, pe când şedea pe malul râului Teign, compozitorul Thomas Wood a auzit un glas ciudat chemându-l pe numele mic. El a căutat, chiar şi cu binoclul, dar nu a putut descoperi sursa. Apoi a auzit „deasupra capului, la început lin ca răsuflarea”, apoi din ce in ce mai tare „o muzică plutind în aer, care a durat 20 de minute”, a spus el scriitorului Harold G. Wilkins. „In 1922 nu existau aparate de radio portabile… Muzica auzită se baza în esenţă pe armonie nu pe melodie şi nici pe arii. Muzica părea o împletire de sunete melodioase, subţiri şi minunate„. El a ascultat-o cu atenţie şi a pus-o pe note.

In 1972, pe când se plimba pe malul unei peninsule din Scoţia, cântăreţul american de muzică folk, Artie Traum, a auzit nişte voci din surse nevăzute, care cântau „Run, man, run” („Fugi omule, fugi”) armonie ciudată insoţită de sunete de viori si cimpoaie. Traum s-a refugiat în pădure, fiind însoţit de pârâituri şi de „multă agitaţie”. El şi-a amintit că tot timpul „capul îmi vuia de mii de voci, de mii de cuvinte fără nici o noimă”. Totul a încetat indată ce a iesit in aer liber.

Aproape cu totul dispărută în Occident, credinţa în făpturi miraculoase continuă să dăinuie în Islanda, în forma ei cea mai tradiţională. Un studiu întocmit de Universitatea din Islanda releva că 55 la sută din populaţia ţării crede în elfi (huldufolk sau „populaţia ascunsă”) ca realitate certă, probabilă sau posibilă şi numai 10 la sută respinge categoric existenţa lor. Credinţa e atât de inrădăcinată, încât uneori construcţiile şi proiectele de drumuri sunt amânate pentru a se pune de acord cu dorinţele „norodului nevăzut” care sălăşluieşte pe câmp, în păduri, printre stânci şi în porturi. In asemenea cazuri se apelează la medii transcedentale pentru a negocia. Cât priveşte celelalte făpturi miraculoase, entitătile nu sunt totdeauna invizibile pentru percepţia normală. Un articol apărut în 1990, in Wall Street Journal, constată că „oamenii şi huldufolk se înţeleg bine, în general. Mai multe moaşe i-au spus folcloristului Hallfredur Eriksson că au moşit femei de elfi, iar fermierii au susţinut că au muls vacile acestora. Uneori, membrii celor două populaţii se îndrăgostesc, deşi adesea aceste raporturi sentimentale se termină rău.

Fiinte miraculoase sau umanoizi?

În 1938, Irish Press din Dublin informa: „A sta la pândă pentru a surprinde zânele şi alte fiinţe miraculoase a devenit o preocupare foarte populară în West Limerick”. Acolo, un număr de bărbaţi şi băieţi au pretins că zăriseră grupuri de astfel de fiinţe şi chiar că le fugăriseră, dar fără folos. Unul din martorii oculari a spus că „ele săreau şanţurile ca nişte ogari, şi deşi străbăteau tufişuri, şanţuri şi mocirle ele rămâneau veşnic nemurdărite, curate”. Aveau „feţe aspre, păroase, dar fără urechi”. Emoţia s-a declanşat când un elev, pe care îl chema John Keely, a întâlnit pe drum un om de o şchioapă, imbrăcat în roşu; întrebându-l dacă nu cumva este un gnom, acesta i-a răspuns înţepat: „Eu vin de la munte şi nu te priveşte ce treabă am aici!” Băiatul a povestit păţania prietenilor şi cunoştinţelor, iar a doua zi aceştia, impreună cu Keely, s-au dus şi s-au pitit prin tufişuri, în apropierea locului unde avusese loc intâlnirea în ziua precedentă. Când un grup de făpturi miraculoase s-a apropiat, una din ele l-a luat de mână pe Keely şi aşa au mers împreună o bucată de drum, până când au descoperit fiinţele umane ascunse prin tufişuri. Atunci ele s-au făcut nevăzute.

Dacă incidentul acesta s-ar fi petrecut un deceniu mai târziu şi ar fi fost relatat în altă parte decât în Irlanda, el ar fi fost socotit drept o întâlnire cu ocupanţii unor O.Z.N.-uri, (Belfast Telegraph din 9 noiembrie, 1959, publica ştirea că un om, care se căznea cu buldozerul să înlăture un tufiş la o fermă din ţinutul Carlow, a rămas uluit când un omuleţ roşu, înalt de vreo 90 cm, a ţâşnit de sub maşină şi a fugit „vreo 60 de metri peste câmp şi peste un gard şi s-a făcut nevăzut pe o pajişte invecinată”. Incă trei persoane au observat silueta care alerga. Numai ziarul local a făcut o legătură între acest incident şi O.Z.N.-uri, deşi nici unul nu fusese zărit).

Intr-adevăr, literatura despre O.Z.N.-uri a consemnat un număr de incidente cu elemente familiare, menţionate în episodul de mai sus. In aprilie, 1950, Kenneth Arnold, acela care la 24 iunie, 1947, a marcat inaugurarea erei O.Z.N.-urilor în urma întâlnirii pe care o avusese şi în jurul căreia se făcuse multă vâlvă – a discutat cu Ellen Jonerson, o locuitoare a oraşului Canby, din statul Oregon, care nu de mult văzuse un omuleţ doar de vreo 25 cm, în cămaşă, negricios la faţă şi de constituţie robustă, care, cu un mers „legănat”, a trecut pe sub maşină şi s-a făcut nevăzut.

In mod inevitabil au fost scriitori care au sugerat existenţa unei legături între fenomenul O.Z.N. şi manifestările atribuite zânelor, gnomilor şi, în general, unor făpturi miraculoase. Uneori, după cum releva Robert Sheaffer, cu mult sarcasm, în lucrarea sa „Verdictul O.Z.N.” (1981) – legătura este efectuată de o manieră care umple de ridicol relatările despre O.Z.N-uri. Alteori, aşa cum este cazul cu „Paşaport pentru Magonia” (1969) de Jaques Vallee, lucrul acesta e făcut cu scopul de a veni în sprijinul unei păreri oculte ce presupune că realitatea entităţilor paranormale, care se ivesc şi işi pot modifica infăţişarea, depinde nemijlocit preocuparea subiectului de a le percepe ca fiinţe miraculoase sau ca extratereştri. Mai aproape de timpurile noastre, unii teoreticieni, ca de exemplu, Hilary Evans, în lucrarea sa „Zei, duhuri, străjeri cosmici” (1987) susţin că întâlnirile cu „entităţi” se petrec în condiţii fizice viciate şi se datorează halucinaţiilor. Dar în pofida sensului aparent atrăgător, teoria lui Evans nu este deloc convingătoare decât cea a lui Vallee; abordările psihosociale suferă de lipsa dovezilor empirice şi sunt susceptibile de a fi criticate, aşa cum a făcut David Hufford (despre care am menţonat mai înainte).

In orice caz, legăturile dintre cunoştinţele şi tradiţiile despre O.Z.N.-uri şi cele despre făpturile miraculoase sunt firave şi impun ca teoreticianul să parcurgă cu mare băgare de seamă si selectiv, literatura respectivă. Folcloristul Thomas E. Bullard califică aceste presupuse legături drept indirecte şi speculative, în cel mai bun caz, părere a cărei relevanţă cititorul o poate aprecia comparând conţinutul a două cărţi apărute simultan, în 1976: „Întâlniri cu ocupanţii O.Z.N.-urilor” de Corral şi Jim Lorenzen, şi „O enciclopedie a făpturilor miraculoase” de Katharine Briggs.

O altă deosebire importantă este faptul că măcar unele din „intalnirile de gradul trei” au fost bine investigate şi minuţios documentate de către particulari şi cercetători oficiali, pe când „apariţiile” de zâne, spiriduşi şi alte făpturi de acelaşi soi, oricât de incitante, au rămas doar simple istorioare. De bună seamă această situaţie se datorează faptului că aceia care le-au ascultat nu au considerat necesar să întreprindă cercetări suplimentare, fie pentru că ei credeau în existenţa făpturilor miraculoase şi implicit acceptau poveştile auzite ca fiind reale, fie nu credeau în zane, spiridusi si altele, sau pur si simplu colectau poveştile despre ele ca piese de „folclor”, în care caz statutul lor devenea nerelevant. In toate cazurile s-a considerat inutilă continuarea cercetărilor.

Poate o cercetare reală ar transforma credinţa sau necredinţa într-un răspuns întemeiat mai degrabă pe informaţii, decât pe presupuneri. Dar apariţiile de zâne, elfi şi alte fiinţe miraculoase riscă să rămână acolo unde s-au aflat totdeauna: la limita existenţei umane.