Sirene si Tritoni – Fiinte fabuloase marine

Istoricul şi folcloristul irlandez Douglas Hyde se întreba: „Trebuie oare să credem că toate aceste fiinţe de asemenea există şi că potrivit principiului care spune că „nu iese fum fără foc” şi că „dacă n-ar fi nu s-ar povesti” la fel cu concepţia populară despre zane,  spiridusi si sirene, nu şi-ar putea justifica rostul mai ales dacă, din când în când, nu ne-ar permite să le zărim sub aspectul vreunui pescăruş sau a unui lăstun (specie de pasare)?”. Hyde dădea frâu liber exasperării faţă de colegul său W. U. Evans-Wentz, care se referea la el în lucrarea sa The Fairy Faith in Celtic Countries (iniţial publicat în 1911) şi combătea ereziile lui Evans-Wentz despre posibilitatea ca fiinţele miraculoase să fie entităţi reale care sălăşluiesc dimensiune de existenţă paranormală.

Sirena in adancuri
Sirena in adancuri

Cam aceeaşi întrebare, ca şi Hyde, şi-o vor pune toţi aceia care vor citi relatările, nu puţine, despre „apariţiile” unor făpturi miraculoase din mediul marin. Bunăoară, să luăm în consideraţie rezultatele unei investigatii oficiale întreprinsă în 1723, despre problemele ce privesc sirenele. In anul respectiv a fost constituită o Comisie Regală Daneză pentru a transa chestiunea: în cazul când comisia va ajunge la concluzia că aparitiile acestea sunt doar rodul fanteziei, atunci aceia care vor continua să susţină existenţa lor vor intra în conflict cu legea.

Totuşi libertatea de exprimare asupra acestui subiect a fost păstrată, căci înşisi membrii comisiei au depistat un triton în apropiere de insulele Feroe. Când nava s-a apropiat, făptura s-a scufundat în apă, dar puţin mai târziu a ieşit la suprafaţă şi a privit cu ochi pătrunzători la urmăritorii săi. După câteva minute, neliniştiţi, cei de pe navă au cârmit şi s-au indepărtat. In timp ce nava făcea manevrele de rigoare, tritonul şi-a umflat obrajii şi a slobozit „un răcnet prelung”, după care a dispărut în apă. Trei decenii mai târziu, episcopul Erik Pontoppidan scria următoarele despre fiinţele miraculoase din mare în a sa Istorie naturală a Norvegiei (1752-1753):

Aici, dioceza Bergen, precum şi în feuda Nordland sunt mai multe sute de persoane onorabile şi de incredere, care afirmă cu toată fermitatea că au văzut soiul acesta de făpturi.”

Fundalul mitic al sirenelor

Legendele cu sirene au o origine străveche. Cea mai veche legendă cunoscută se referea la zeul babilonian Oannes, care avea infăţişare umană până la brâu, iar de-acolo în jos era ca un peşte; acesta s-ar fi ivit din apele Mării Eritreene, spre a impărtăşi oamenilor cunoştinţele şi cultura. In perioada contemporană, Oannes va fi reactualizat de nimeni altcineva decât celebrul astronom Carl Sagan, care îl socotea drept primul posibil vizitator extraterestru). Zei şi zeiţe cu infăţişare de sirene şi tritoni erau veneraţi în Siria, India, China, Grecia şi la Roma.

zeul babilonian Oannes
Zeul babilonian Oannes

In secolele următoare aceste făpturi vor dobândi statut aproape universal în folclorul mondial. Ele vor deveni cunoscute sub numele de melfolk (făpturi miraculoase marine), mermaid (sirene) şi mermen (tritoni) cuvinte care au drept rădăcină comună cuvântul mer din engleza veche care înseamnă „mare”. Asemenea făpturi, purtând diferite nume, sunt cunoscute şi după cum se pretinde, au fost văzute pretutindeni în zonele Europei Occidentale şi mai peste tot în restul lumii.

Printre primii cronicari ai acestui fenomen se numără Pliniu cel Bătrân, un naturalist care a trăit în secolul întâi. Pliniu accepta existenţa acestor fiinţe despre care spunea „Nu e vorba doar de o poveste fabuloasă… Trupul lor e mătăhălos şi acoperit de solzi chiar şi pe acele părţi care seamănă cu ale femeii„. El s-a referit la o apariţie care a fost văzută de locuitorii de pe coastă, care au putut urmări cu privirile o astfel de făptură (după cum se pare) de mai multe ori. Ulterior, locuitorii au auzit-o cum în timp ce-şi dădea duhul, „gemea jalnic, plângând şi tremurând putemic.

Trupurile lor au fost găsite: „Multe din aceste nereide sau sirene moarte, valurile le-au scos la mal, unde oamenii le-au văzut zăcând neînsufleţite pe nisip.” O variantă a fiinţelor marine miraculoase este foca-sirenă din folclorul nord-european, numită selkie, care a fost descrisă succint în clasica baladă populară „Selkie”, cenuşie din Sule Skerrie:

Eu îs om când sunt pe glie

Si selkie (focă) atunci când îs în apă.

Când ieşeau la mal, selkie îşi dezbrăcau pur şi simplu invelisul de focă pentru a lua infăţişare omenească. In multe poveşti populare se istoriseşte vreo fiinţă miraculoasă a făcut lucrul acesta de dragul unei fiinţe muritoare cu care se uneşte, zămisleşte şi trăieste pe pământ până când, inevitabil, dorul şi chemarea sălaşului ancestral îl copleşeşte şi îl determină să se înapoieze acolo de unde venise.

Mateloţii considerau apariţia unei sirene drept un semn de rău augur, ce prevestea moartea într-o furtună care avea să izbucnească, de obicei, după o asemenea intâlnire. In „Sirena”, o baladă tradiţională, echipajul unei corăbii zăreşte o sirenă care şedea pe o stâncă, ţinând în mâini un pieptene şi o oglindă. Grăieşte căpitanul:

Sirena aceasta cu trup de peste ne prevesteşte pieirea

Vestindu-ne că ne vom scufinda în străfundul mării.

De trei ori s-a răsucit viteaza corabie în jurul său

Apoi marea a inghitit-o în adăncurăle apelor.

Fiinţe miraculoase din mările Scotiei

Dar sirenele nu se găsesc doar în legende şi poveşti populare. Un folclorist sublinia că „credinţa în existenţa sirenelor era răspândită şi susţinută în perioada Evului Mediu„. Această „susţinere”, după cum am arătat deja, se bizuia pe întâlnirile cu sirene, relatate, unele din ele, de persoane considerate în general echilibrate şi credibile.

Asemenea „Intâlniri” au continuat să aibă loc pe toată durata Evului Mediu. La 12 ianuarie, 1809, două femei care şedeau pe o bancă la Sandside, în Caithness, din nord-estul Scoţiei, au zărit în apele mării, faţa unei femei tinere: „rotundă, durdulie şi trandafirie„. Fiinţa a dispărut în apă si a reapărut la scurt timp. Acum femeile au putut-o privi pe îndelete şi au observat că partea superioară a trupului înotătoarei avea forme umane, bine dezvoltate. Din când în când fiinţa înlătura, cu o mână lungă, delicată şi albă, pe care o înălţa deasupra valurilor, părul lung şi verde ce îi cădea pe faţă. (R. MacDonald Robertson, folclorist scoţian din secolul al XX-lea, scria: „Este interesant de observat că, pe când în toate poveştile populare sirenele sunt descrise ca nişte fiinţe marine cu păr auriu, martorii oculari susţin că aceste fecioare ale mărilor au părul verde sau negru„). După ce o martoră a dat publicităţii povestea ei despre o asemenea întâlnire, poveste care a stârnit senzaţie, William Munro a trimis o scrisoare care a apărut în ediţia din 8 septembrie a cotidinanului London Times şi în care se spunea:

In urmă cu vreo 12 ani, pe când eram directorul şcolii parohiale din Reay, mă plimbam pe malul goţfului Sandside. Fiind o vreme frumoasă de vară, mi-am prelungit plimbarea spre capul Sandside, când, deodată, atentia mi-a fost retinută de o siluetă, asemănătoare trupului despuiat al unei femei care şedea pe o stâncă ce pătrundea adânc în apele mării, aparent, isi pieptăna părul castaniu, care i se revărsa pe umeri. Avea fruntea largă, fata rotundă, obrajii bucălati, ochii albastri, gura si buzele bine conturate, asemănătoare cu ale fiintelor omeneşti; nu i-am zărit dintii deoarece tinea gura închisă. Pieptul, pântecele, bratele măinile erau ale unei fiinte omeneşti, bine dezvoltate. Degetele, după cum mi s-a părut că văd în timp ce îşi folosea bratul, nu erau lipite, dar despre lucrul acesta nu sunt sigur. Din momentul în care am zărit-o, a mai rămas incă trei sau patru minute pe stâncă pieptănându-şi părul lung şi des de care părea mândră; apoi a sărit în apă si nu a mai revenit la suprafată.

Am putut-o vedea bine deoarece nu era departe de mine, soarele o lumina din plin, iar eu profitasem urcând pe o ieşitură proeminentă a stâncii. Se pare că m-a observat, putin înainte de a dispărea în elementul ei natural, căci şi-a îndreptat ochii spre mine, la stânca  pe care urcasem… Inainte de a întâlni această fiintă, auzisem adesea pe altii povestind despre experientele lor asemănătoare. Iar unele persoane care afirmaseră că văzuseră o fiintă ca aceasta pe care o întâlnisem eu acum, erau demne de încredere, sinceritatea lor neputând fi pusă la indoială; dar atunci, la fel ca multi altii, nu îmi venea să cred că întâlniseră un asemenea fenomen şi nu eram dispus să accept mărturiile lor cu privire la acest subiect. Mărturisesc că numai când eu însumi am văzut minunea cu ochii mei, m-am convins definitiv de existenta ei. Voi fi multumit dacă cele povestite mai sus vor sluji la stabilirea existentei unui fenomen aproape de necrezut, până de curând, naturaliştilor, ori la inlăturarea scepticismului acelora care sunt gata să pună la îndoială tot ceea ce ei nu pot intelege pe deplin.

Sirena pe stanca
Sirena pe stanca

Se pare că, la vremea respectivă, făpturile acestea erau active în largul coastelor Scoţiei. Iată ce scria The London Mirror din 16 noiembrie, 1822:

In 1811, un tânăr pe care îl chema John McIsaac, originar din Corphyne, ţinutul Kintyre din Scoţia, a relatat, sub prestare de jurământ in faţa adjunctului şerifului din Kintyre, că văzuse în după-amiaza zilei de 11 octombrie al acelui an, pe o stâncă neagră de pe coastă, un animal pe care îl descrie în amănunt într-un mod curios. El afirmă că partea superioară era albă semăna cu trupul omenesc. Cealaltă jumătate semăna a coadă de peşte si era pestrită sau roşcată la culoare şi părea acoperită de solzi. Dar extremitatea cozii era de culoare verzuie, lucitoare. Pletele lungi de pe cap le arunca, din când în când, peste umeri, iar coada o etala ca pe un evantai. când o tinea în pozitia aceasta, coada îi tremura uşor, dar când o atingea rămânea nemişcată. Coada era lată, după cum aprecia martorul ocular, de 30 centrimetri. Părul lung era de culoare castanie. In total, animalul măsura in jur de 1 metru si 80 centimetri, avea cap, păr, brate si trup până la mijloc, la fel ca orice fiintă omenească.

Bratele erau scurte, proportionate; iar trupul care părea să aibă grosimea unui trup de flăcău tânăr, se îngusta treptat spre vârful cozii. Când îşi netezea părul tinea palma impreunată şi de aceea nu se observa dacă avea degetele lipite. Tănărul a privit fiinta timp de două ore, stânca pe care ea stătea întinsă fiind uscată. Când marea s-a retras lăsând stânca să se inalte la vreo cinci picioare deasupra apei, fiinta s-a târât cu greutate a sărit în valuri. Un minut după aceea el a zărit animalul apărând la suprafata apei i-a văzut toate trăsăturile feţei. Iar fata era intru totul asemănătoare cu aceea a unei fiinte omenesti, cu ochii adânciti în orbite. Obrajii aveau aceeasi culoare cu restul fetei. Gâtul părea scurt. Cu mâinile mângâia pieptul pe jumătate scufundat în apă; de aceea nu putea spune dacă pieptul semăna sau nu cu al unei femei. El nu a văzut aripioare sau picioare prinse de trup. Dar asa cum a descris-o, a înotat câteva minute la suprafată, apoi a dispărut în apă.

Sirena sarind in valuri
Sirena sarind in valuri

Trei cetăţeni de seamă, reverendul George Robertson din Campbeltown, preotul Norman MacLeod şi avocatul James Maxwell, care au fost de faţă când Maclsaac depunea mărturie, au declarat: „Nu avem nici un motiv să punem la indoială adevărul celor spuse de el… Noi suntem satisfăcuţi de modul cum a depus mărturia si suntem incredinţaţi de sinceritatea lui!” Cinci zile mai târziu, la 2 noiembrie, un alt martor ocular a depus mărturie în faţa adjunctului de şerif din Kintyre, Duncan Campbell. Katherine Loynachan a declarat că în după-amiaza zilei de 13 octombrie, pe când mâna cireada în apropiere de mal, a zărit o făptură care tocmai se lăsa să alunece de pe o stâncă, în apă, iesind la suprafaţă şase metri mai departe. Avea păr lung, de culoare închisă, pielea părţii superioare a trupului era albă şi cafenie la partea inferioară, care avea aspectul cozii de peşte. După cum a redat Campbell declaraţia martorei oculare:

 „… fiinta s-a întors cu faţa spre mal unde se afla martora; apoi a întins bratul, care semăna cu bratul unui băiat, s-a sprijinit de o stâncă din apropiere Şi s-a tras si mai aproape de mal; în momentul acela martora i-a văzut si mai bine faţa care semăna cu fata unui copil, era albă; in timpul acesta animalul isi masa sau spăla pieptul cu o mână, tinând degetele lipite… Animalul a continuat să se uite la martoră vreo jumătate de minut, apoi a sărit în apă si a dispărut: însă după scurt timp i-a văzut capul apărând iarăsi deasupra apei; înota spre ferma lui Corphine, însă curând a dispărut din nou. După aceea martora nu a mai văzut-o„.

La eveniment asistase şi fata martorei căreia nu îi venea să-şi creadă propriilor ochi şi, iniţial, şi-a spus că, probabil, era vorba de un băiat care căzuse din vreo navă în trecere şi căuta să se salveze. Campbell l-a interogat şi pe tatăl fetei care, de asemenea sub prestare de jurământ, i-a povestit cum venise alergând la el şi, cu emoţie, îi povestise că a zărit un tânăr ciudat inotând în apele mării. Tatăl, mama şi fata au alergat la mal, dar nu au mai văzut nimic. In vara anului 1814, în largul coastei de vest a Scoţiei a avut loc un şir de aparitii. Un băiat îngrozit a povestit că văzuse o făptură jumătate om, jumătate peşte, dar ascultătorii au râs de el. O lună mai târziu, un grup de copii vedea ceea ce li s-a părut a fi o fiinţă pe cale de a se îneca; dar privind-o mai atent şi-au dat seama, că era vorba de cu totul altceva. După cum relata York Chronicle din 1 septembrie, pe baza unei scrisori primită de la un locuitor din zonă:

Partea superioară a trupului era exact ca trupul unei femei, cu piele foarte albă, iar obrajii îi avea îmbujoraţi. Părul ei era lung si întunecat. Braţele erau foarte bine proportionate, dar se îngustau la capete, astfel că mâinile păreau că sunt ale unui copil de 10 ani. Partea de jos era asemenea cozii unui peste imens atât în formă, cât si la culoare.

Unii copii au alergat si au alertat nişte fermieri din apropiere. Când aceştia au sosit la faţa locului, fiinţa se apropiase destul de mult de mal, iar unul din fermieri şi-a manifestat intenţia de a o impuşca cu arma pe care o avea asupra sa, dar cei din jurul său l-au convins să renunţe. Până la urmă, fermierul s-a mulţumit să fluiere, iar fiinţa la auzul fluieratului s-a intors şi l-a privit. In continuare, fiinţa „a rămas în apă peste două ore, uneori scoţând un sâsâit ca un gânsac„, iar oamenii aflaţi pe mal au putut-o urmări tot timpul cu privirile.

La data de 15 august a aceluiaşi an, la Port Gordon, pescarii Thomas Johnstone şi William Gordon se aflau la aproximativ un sfert de milă depărtare de coastă, in larg, când, deodată au zărit destul de aproape de barca lor, un triton. George McKenzie, învăţătorul din localitate, a discutat cu ei, iar a doua zi a trimis o relatare ziarului Caledonian Mercury. Tritonul, a descris el, avea tenul „tuciuriu”, ochii erau mici, nasul turtit, gura mare, iar braţele erau remarcabil de lungi. După 15 minute s-a scufundat în apă, „dar a ieşit curând la suprafaţă, însoţit de ceea ce părea a fi o femelă, căci s-a observat că avea piept. Pletele acesteia, care nu erau creţe, i se revărsau pe umeri, pielea era mai deschisă la culoare decât a tovarăşului ei„. Cele două făpturi au continuat să-i privească pe pescari, chiar şi după ce ieşiseră la mal.

Prin 1830, mai mulţi muncitori care lucrau la malul insulei Benbecula, din arhipelagul Hebridelor (în largul coastei de nord-vest a Scoţiei) au zărit o fiinţă jumătate femeie, jumătate peşte, la depărtare de doar câteva picioare, care se zbenguia şi făcea salturi a joacă în apă. Câţiva oameni au incercat să o prindă, dar ea a reuşit să scape. Atunci, un băiat a aruncat o piatră şi a lovit-o în spate, iar făptura s-a scufundat şi a dispărut în apă. Câteva zile după aceea, valurile au aruncat la mal trupul neînsufleţit al ciudatei fiinţe. Duncan Shaw, şeriful districtului a examinat cu atenţie trupul şi a constatat că „partea superioară a fiinţei era cam de mărimea trupului unui copil bine hrănit, în vârstă de trei sau patru ani, cu pieptul anormal de dezvoltat. Avea păr lung, negru şi lucios, iar pielea era albă şi moale, plăcută la pipăit. Partea inferioară a trupului semăna cu o coadă de peşte, dar fără solzi, ca a somonului… A fost ingropată, în prezenţa a numeroşi locuitori din insulele Hebride, în cimitirul de la Nunton, unde mormântul ei poate fi văzut şi în zilele noastre.”

In 1961, R. MacDonald Robertson a declarat: „Am văzut cu ochii mei mormântul acestei făpturi.” Relatările despre fiinţele miraculoase din largul coastelor Scoţiei au continuat să se audă în tot cursul secolului al XIX-lea si chiar secolul următor. În august 1949, pescarii din largul coastei de la Craig More, au afirmat că văzuseră mai multe fiinţe de felul acesta.

Sirenele din Lumea Nouă

Dintre toţi aceia care au pretins că au văzut presupuse sirene, Cristofor Columb rămâne de departe cel mai celebru. In timpul călătoriei sale de descoperire a Indiilor de vest, el a întâlnit trei asemenea fiinţe, care ţâşneau din mare la o bună distanţa, pe care le-a descris că „nu aveau pielea atât de deschisă la culoare precum se zvonise.” Descrierea este vagă şi nu putem bănui decât că ceea ce văzuse nu erau decât nişte dugongi.

Asa arata un Dugong
Asa arata un Dugong

Un alt explorator al Americii, John Smith, ne oferă în secolul al XVII-lea o descriere detaliată, deşi mai puţin plauzibilă. In 1614, în timp ce naviga spre Indiile de vest, Smith a observat ceea ce iniţial i s-a părut a fi o tânără femeie scăldându-se în ocean. Smith o descrie cu un ochi destul de critic, relevând că ea avea „ochi mari, puţin cam prea rotunzi; un nas fin conturat, dar cam cârn; urechi frumoase, dar cam lungi; precum şi un păr bogat, verde, care îi conferea un aer original, nu lipsit de atracţie.” Tocmai când Smith incepea să simtă fiorii iubirii, fiinţa s-a mişcat în aşa fel încât a dezvăluit că „de la brâu în jos femeia se termina cu coadă de peşte.” Sir Arthur Waugh, savant, o somitate în materie de istorii despre sirene, comentează: „inclinăm să punem la îndoială veracitatea poveştii relatată de sensibilul căpitan Smith” şi adaugă: „Dar este mult mai greu să respingi relatările amănunţite făcute de persoane cu simţul răspunderii„, printre care îl menţionează pe căpitanul Whitbourne.

In 1610, în timp ce pătrundea cu corabia în portul St. John, din Newfoundland, Whitebourne a zărit o fiinţă ciudată şi, judecând după nasul, gura, urechile şi ochii, precum şi gâtul şi fruntea, arăta ca o femeie, care înota în direcţia sa. Fiinţa nu i-a întâmpinat prea prietenos, iar Whitbourne, foarte alarmat s-a îndepărtat în grabă. Atunci fiinţa a făcut un ocol şi a încercat să acosteze o corabie însoţitoare comandată de William Hawkridge. Acesta a lovit-o la cap şi fiinţa a dispărut sub apă.

Ulterior, Hawkridge a făcut următoml ,comentariu: „Ii las pe alţii să judece şi să aprecieze dacă a fost sau nu o sirenă„. Totuşi, această sirenă considerată norocoasă pentru că nu a impărtăşit soarta tritonului care, în acelaşi secol a încercat să urce într-o corabie ce naviga în golful Casco din largul coastei de sud a statului Maine. Unul din cei aflaţi pe corabie, un oarecare domn Mitter, a tras cu arma în el. Un cronicar contemporan a scris că fiinţa s-a scufundat, colorând apa cu sângele său.

Nu mult după aceasta, în apele din largul coastei Noii Scoţii a avut loc o altă apariţie, martore fiind echipajele a trei nave franţuzeşti. De data asta navele l-au urmărit s-au străduit să captureze tritonul, dar fără succes. Căpitanul uneia din nave remarca: „A înlăturat părul lucios care îi acoperea faţa şi, după cum ni s-a părut, restul trupului, atât cât am observat, când şi-l scotea mai mult din apă, era şi el acoperit de păr. Tritonul a dispărut şi nu a mai reapărut spre marea părere de rău a pescarilor„.

O altă persoană din acelea pe care Waugh le considera „echilibrate şi cu simţul răspunderii„, celebrul explorator al Lumii Noi, Henry Hudson, nota în jurnalul său de bord:

In seara aceasta [15 iunie, 1610], unul din compania noastră a privit peste parapet si a zărit o sirenă în apele mării. El a chemat un tovarăs din companie ca să vadă si el. A mai venit cineva din echipaj, iar între timp sirena se apropiase de marginea corabiei privea curioasă spre oamenii de la bord. Putin după aceea s-a întors s-a scufundat în apă. De la buric în sus, spinarea si pieptul erau ca ale unei femei, după cum au spus oamenii care o văzuseră. Trupul ei era mare cât al nostru, pielea era foarte albă, iar pletele negre i se revărsau pe umeri pe spate. In clipa când se scufunda, cei doi oameni i-au zărit coada, care era ca a unui delfin si era pătată ca a unei scrumbii. Numele marinarilor care au văzut-o este Thomas Hilles si Robert Rayner.”

Sirena si o corabie

Despre acest incident, eminentul naturalist din epoca victoriană, Philip Gosse, spune: „Focile şi morsele le erau familiare acestor marinari polari, ca vacile pentru o mulgătoare. Dacă întreaga poveste nu e o minciună convenită între ei, fără motiv şi lipsită de obiectiv, iar experimentatul navigator cunoştea, desigur, caracterul oamenilor săi, atunci aceştia trebuie că au văzut vreun soi de încă necunoscută nouă„. În 1797, doctorul Chisholm a vizitat minuscula insulă Berbic, din arhipelagul Caraibelor. El a petrecut timpul cu guvernatorul Van Battenburgh şi cu alţii care i-au povestit despre apariţia în râurile insulei a unei făpturi stranii, pe care băştinaşii indieni o numeau „menne mamma” (maica apelor). În cartea sa „Febră pernicioasă în Indiile de vest”, publicată. în 1901, Chisholm scria:

Partea superioară seamănă cu trupul omenesc; proportional capul este mai mic, uneori gol, adesea fiind acoperit cu păr negru, bogat des. Umerii îi sunt largi, pieptul e plin si bine conturat. Partea inferioară seamănă cu coada unui peste, imensă ca dimensiune despicată, dar nu cum este coada delfinului.. Culoarea pielii este fie neagră, fie brună-verzuie. În general, aceste fiinte au fost văzute sezând în pozitie verticală, de aceea extremitatea inferioară nu se vedea decât atunci când le tulburai; când se scufundau, coada iesea la suprafată si stârnea valuri mari care agitau apa. până la mare distantă. De câte ori au fost zărite, ele fie isi netezeau pletele, fieisi mângâiau fata si pieptul cu mâinile, ori cu ceva care semănau a mâini. Când au fost văzute în această pozitie, au fost luate drept femei indiene scăldându-se„.

Foca in apa
Foca – o vietate posibila in a fi confundata cu o sirena

În final, iată un extras din materialul publicat în 1820 de revista „American Journal of Science”:

Extras din jurnalul de bord al corabiei Leonidas care navighează spre New York, în drum spre Havre (Franta). Asa Swift, maistru: mai 1817. 44 grade latitudine, 6 grade nord. in prima parte a zilei, timpul variabil, cu vânt si noros; la ora 14, la babord, la o distantă egală cu aproximativ jumătate din lungimea navei, am zărit un peste straniu. Partea de jos era a unui peste, de la pântec în sus era alb; spinarea, în partea de sus, era de culoare brună era acoperită de păr scurt până în crestetul capului, după cum s-a putut vedea. La piept si mai sus semăna cu o fiintă omenească; privea cu multă curiozitate spre oamenii care o observau de pe corabie. Am avut prilejul ca întreaga după-amiază să-i studiem forma, miscările. Nimeni nu mai văzuse un astfel de peste toţi erau convinşi că aveau în fata lor o sirenă. Secundul, domnul Stevens, un tânăr inteligent, mi-a spus că fata ei era aprope albă întru totul asemănătoare cu fata unei fiime omenesti; că bratele erau pe jumătate lungi decât ale sale; cu mâini la fel ca mâinile sale; că se ridica vertical, cam un metru deasupra apei, privea cu mare curiozitate la navă la pânzele ei. In această atitudine a rămas la marginea corabiei cam 15 minute, apoi s-a scufundat si s-a ivit de cealaltă parte a navei. In felul acesta ne-a insotit vreo şase ore. Domnul Stevens de asemenea a spus că părul de pe capul ei era negru si era aidoma părului omenesc; că de la brâu în jos era un adevărat peste. De la crestet si până la vârful cozii măsura vreo 2 metri.

Explicaţii referitoare la Tritoni si Sirene

În vara anului 1978, pescarul filipinez Jacinto Fetalvero a dezvăluit taina succesului pe care îl avusese la ultimul său pescuit. Intr-o noapte cu lună el întâlnise o sirenă foarte frumoasă, „cu ochi albaştri, prietenoşi, cu obrajii roşii şi solzi verzui pe coadă.” Ea l-a ajutat să obţină „o recoltă bogată de peşte„. Lumea l-a luat în bătaie de joc şi Fetalvero a refuzat să mai discute acest subiect.

Poate că fiinţe miraculoase de soiul acesta incă „sunt văzute uneori, dar puţini sunt naivii care, întocmai pescarului filipinez, nu ştiu cum va întâmpina lumea povestea lor. Opinia populară însă nu este dispusă să accepte nici măcar apariţiile O.Z.N.-urilor care au devenit oarecum obişnuite. Chiar exprimându-ne în termeni relativi, obişnuiţii şerpi de mare sau monştri din lacuri constituie pentru cei mai mulţi subiect de amuzament şi dovadă a «credulităţii populare» sau a succeptibilităţii pentru «pseudoştiinţă».

Aşa că, ce şanse au fiinţele fabuloase ale mărilor? Nu se poate nega că, din punct de vedere biologic, ele par nişte aberaţii. Nu este mai puţin adevărat că credinţa în ele a favorizat numeroase falsuri, unele amuzante. Folcloristul Horace Beck ne povesteşte despre excentricul Robert S. Hawker care, prin 1830, inainte de a îmbrăca hainele preoţeşti, obişnuia să se deghizeze în sirenă, să se aşeze pe o stâncă şi să cânte sub clar de lună, „inspăimântându-i pe sătenii din imprejurimi.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pescarii japonezi îşi rotunjeau veniturile fabricând cadavre de „sirene” ataşând busturi de maimuţe moarte la cozi de peşte. P. T. Barnum şi alţi proprietari de circ au făcut bani frumoşi oferind naivilor spre vizionare „sirene” vii sau neînsufleţite. Probabil foarte puţini sunt aceia care astăzi mai ştiu că străbunii lor erau convinşi că văzuseră fiinţe fabuloase în apele mărilor si oceanelor. Am văzut deja că ziare şi reviste respectabile au tipărit povestiri, insistând asupra onorabilităţii martorilor oculari, care uneori au întărit prin jurământ declaraţiile făcute.

Analistii din vremurile noastre, majoritatea oameni de ştiinţă şi folclorişti, dar şi cercetători de fenomene anormale şi paranormale, au ajuns la concluzia că declaraţiile martorilor oculari trebuie privite cu seriozitate şi au fost de acord că merită să li se acorde mai mult credit, nu doar să fie respinse. Printre explicaţiile propuse se numără vacile de mare, lamantinele şi obişnuiţii dugongi, care după cum spunea unul din oamenii de ştiinţă, Richard Carrington: „au fost transformate în sirene de către marinarii superstiţioşi care le-au văzut„. Insă asemenea identificări ridică două mari probleme:

1. O recapitulare întocmită de Gween Benwell releva faptul că aproape trei sferturi din cazurile semnalate s-au petrecut departe de zonele în care pot fi întâlnite vaci de mare, lamantine sau dugongi.

2. In plus, deşi atunci când ele sunt zărite la mare distanţă o eroare plauzibilă e oricând posibilă, aceste animale, dintre care ultimele două au fost întâlnite in climă tropicală, nu seamănă nicicum cu fiinţele descrise, care, demn de reţinut, au fost semnalate în cazurile cele mai interesante, când apariţiile au avut loc la distanţă mică şi au durat destul de mult. Aşa cum remarcau Benwell şi Waugh „trebuie să ai mult curaj să crezi că marinarii, cu spiritul lor acut de observaţie de care depinde nu numai soarta navei, ci şi propria lor securitate pot comite erori atât de grosolane„.

Cu toate acestea, nu este logic să se renunţe totdeauna la o asemenea explicaţie. De pildă, luaţi în seamă următorul caz. In 1927, în The Illustrated London News, naturalistul W. P. Pycraft publica un material despre apariţia recentă a unei sirene, in care spunea:

Un jurnalist a supus atenţiei mele o scrisoare primită de la o doamnă, care nu de mult a călătorit prin Marea Rosie care, cu prilejul acela a zărit «o sirenă adevărată». Ea a mărturisit că până atunci considerase sirenele o zămislire a imaginaţiei, însă acum nu se mai indoia deoarece o văzuse cu ochii săi. Sirena măsura cam trei metri în lungime, semăna foarte mult cu o femeie, dar era teribil de urătă! Mâinile păreau imbrăcate în mănusi fără degete; nu avea picioare. Trupul i se termina cu o coadă mare lată de peste, iar pielea era de culoare cenusie inchisă. «Dar iată, în faţa ochilor mei se găsea, fără nici o îndoială o sirenă». Scrisoarea fusese scrisă cu multă seriozitate„.

Pycraft a dedus, pe drept cuvânt, că femeia văzuse un dugong. De aici el a tras concluzia mai puţin convingătoare că dugongii sunt cauza apariţiei „sirenelor”. Din păcate, el nu s-a gândit la o chestiune care nu e lipsită de importanţă, anume că în timp ce identificarea animalului era absurd de eronată, descrierea făcută de ea era corectă şi nu reprezenta portretul unei sirene. Pe de altă parte, locuitorii din Noua Zeelandă şi din provincia insulară a Papuei Noua Guinee au descris un fel de sirene. Ei le numeau „ri” şi susţineau că arătau întocmai fiinţelor umane, până la baza organelor genitale; partea inferioară a trupului era lipsită de picioare şi se termina intr-o coadă bifurcată, cu două aripi.

Un dugong pe fundul apei
Un dugong pe fundul apei

In felul acesta băştinaşii au descris această fiinţă lui Roy Wagner, antropolog american venit în vizită către sfarsitul anilor 80. Martorii oculari băştinaşi au spus că fiinţa semăna cu sirena de pe etichetele conservelor de peşte tuna, dar nu socoteau că sunt fiinţe inteligente. Cu un prilej, Wagner însuşi a văzut „un corp lung şi negricios care înota orizontal la suprafaţă„, corp pe care însoţitorii săi l-au identificat ca fiind un ri. Wagner era sigur că făpturile acestea nu erau dugongi; dar indienii care trăiau în extremul nord a insulei considerau că ri era un alt nume pentru dugong. O expediţie organizată în 1985 de criptozoologii americani a izbutit să facă mai multe fotografii subacvatice ale unui ri care s-a dovedit a fi, fără indoială, un dugong, soluţionând astfel măcar o parte a enigmei. Thomas R. Williams, un membru al expediţiei, comenta în felul următor restul misterului pentru care nu avea un răspuns satisfăcător: „Iată cum mitul sirenelor se poate naşte şi perpetua în pofida realităţii evidente a dugongului„.

Noi nu avem nici o posibilitate să ştim cât de mult lecţia oferită de acest episod poate fi folositoare, pentru simplul motiv că în vremurile noastre nimeni nu a mai întreprins o investigaţie ştiinţifică asupra apariţiilor de sirene. Aproape toate comentariile în această problemă se întemeiază pe relatări din trecutul îndepărtat şi până în secolul al XIX-lea şi de aceea teoriile pot fi doar speculative. Poate că explicaţia cea mai ingenioasă este aceea avansată de doi colaboratori ai revistei Nature care au atribuit relatările despre tritonul Norse unor efecte optice produse de „o inversiune [atmosferică] moderată„; distorsiunile create de aceste efecte pe suprafaţa oceanului demonstrează cum caşaloţi, morse şi stânci izolate pot semăna foarte bine cu ceea ce marinarii afirmaseră că au văzut. Autorii au respectat declaraţiile martorilor oculari, inclusiv afirmaţia lor că apariţia fiinţelor miraculoase a fost urmată de furtună. David E. Hufford, om de ştiinţă beheavorist, subliniază că studiul acesta a permis:

o mai bună înţelegere a anomaliilor optice atmosferice, prin reconsiderarea cu seriozitate a unei credinţe medievale aparent fabuloase; în plus oamenii de ştiinţă au izbutit să investească un înalt grad de încredere în rolul jucat de observaţiile corecte la dezvoltarea tradiţiilor medievale, precum şi corecta corelare a acestor observaţii, realizate aparent prin raţionament inductiv şi generalizare empirică„.

Modul acesta de a explica nu ne va îngădui, în mod automat, să găsim răspunsuri la enigmele apariţiilor, din Scoţia şi Lumea Nouă despre care am relatat mai înainte. In cazul cel mai rău, problemele nebuloase vor deveni şi mai ceţoase. Dacă presupunem că apariţiile nu sunt doar rezultatul imaginaţiei, lucru pe care puţini savanţi îl acceptă, trebuie, în acelaşi chip, să presupunem că martorii au greşit în mod grosolan, ceea ce au crezut că văd având doar o vagă asemănare cu ceea ce au văzut în realitate. Amintiţi-vă că unele apariţii au fost urmărite de la o distanţă de numai cativa metri.

Pictura din secolul XVII-lea cu o sirena incalecand un peste gigant
Pictura din secolul XVII-lea cu o sirena incalecand un peste gigant

Dacă sunteţi convinşi că în aceste condiţii o percepere greşită nu e cu putinţă, aduceţi-vă aminte de „ri”. Dar nu numai de ri să vă amintiţi, ci şi de tritonii de la Norse, care dacă nu ar fi existat nu ar fi fost posibil să fie descrişi cu acurateţe secole mai târziu. Pe scurt, întrebarea vitală dacă trebuie să credem relatările asupra acestei probleme nu poate primi un răspuns satisfăcător. Unele observaţii sunt precise şi credibile. Altele sunt şocante şi contravin realităţii. Dincolo de aceasta, realitatea investigaţiilor moderne limitează mai buna înţelegere a problemei. Aceia care doresc să preia rezolvarea ei vor fi siliţi să răscolească un munte de fapte pentru a obţine o fărâmă de informaţie solidă.

Pana la urma, sirenele – o necunoscută

Michel Meurger, folclorist francez, o somitate în materie de poveşti despre fiinţe acvatice fabuloase, ia în derâdere explicaţiile biologice oferite de relatările cu privire la apariţiile de sirene, calificându-le drept naive şi reducţioniste. El le consideră drept „experienţe vizionare” sau vii halucinaţii care îşi găsesc orgintea în superstiţiile populare. Aproape sigur că în unele cazuri el are dreptate, dar o asemenea ipoteză începe să pară cam prea elaborată când e confruntată cu declaraţiile diverşilor martori oculari.

O altă problemă este aceea că sirenele cunoscute din experienţă sunt entităţii substanţial diferite de fiinţele fabuloase marine pe care ni le prezintă superstiţia populară. Acestea din urmă sunt fiinţe inteligente, cu puteri supranaturale, care sunt în stare să vorbească la fel ca oamenii obişnuiţi, ba chiar işi leapădă coada de peşte pentru a trăi pe pământ unde se pot îndrăgosti, sau chiar se căsătoresc cu pământeni muritori. Spre deosebire de acestea, fiinţele fabuloase din apariţii nu au grai, nu comunică prin vorbire şi nu dau nici un semn că ar poseda o inteligenţă superioară unui animal. (După cum semnala Robertson chiar şi culoarea părului acestora se deosebeşte de aceea a confraţilor din folclor). Deci, sunt ele, oare, o specie de animale necunoscute? Bemard Heuvelmans, părintele criptozoologiei, care în lucrările sale anterioare evitase acest subiect, îl abordează, ce-i drept cu destulă şovăială, într-un studiu din 1986: „Numai existenţa unei specii sireniene (dugongi, vaci de mare, etc.) încă necatalogată, ori posibil, deşi mai puţin probabil, a unei categorii de primate adaptate la viaţa marină ar putea explica abundenţa şi persistenţa relatărilor despre fiinţele fabuloase întâlnite în anumite mări, poveşti care au dăinuit până în zilele noastre.”

Aceeaşi concluzie o trag, în esenţă, Benwell şi Waugh, autorii celei mai bune cărţi din epoca modernă cu privire la istoriile despre lumea fabuloasă a sirenelor si tritonilor, intitulată „Farmecul mărilor” (1965). Un asemenea animal ar fi extraordinar, dacă nu ar fi supranatural. Este greu de crezut că aşa ceva există, nu doar pentru că ar părea ilogic din punct de vedere zoologic, dar şi pentru faptul că până acum marea nu a scos la mal trupul unei asemenea fiinţe pentru a încăpea pe mâinile oamenilor de ştiinţă. Trebuie subliniat că acestea nu ar trebui să fie fiinţe ale adâncurilor din care pricină rămăşiţele lor nu ar ieşi la suprafaţă, ci animale care adesea se bălăcesc în apele puţin adânci din apropierea ţărmului. Dacă aceste fiinţe ar fi reale, făpturi din carne şi sânge, locuitori ai regiunilor oceanice, noi am avea la dispoziţie pentru documentare mai mult decât simple apariţii. Ceea ce, desigur, nu explică nimic. S-ar putea obiecta că relatările despre sirene nu ar trebui să fie mai puţin credibile decât poveştile despre alte entitati, de care o parte din populatie le cred reale.

Sirena dormind
Sirena

Altcineva ar putea replica, totuşi, că acestea sunt uneori atestate de martori oculari încă în viaţă, cu care se poate purta discuţii; iar uneori sunt produse chiar unele dovezi fizice incitante ca, de pildă, urme de paşi, fire de păr sau o fotografie neclară. Insă prin natura lor marile probleme se conjugă de regulă cu dovezi mărunte. Iar dovezile despre sirene, care se întemeiază pe declaraţiile unor martori oculari de mult dispăruţi sunt şi mai fragile şi devin tot mai neconcludente cu trecerea fiecărui an. În cele din urmă, nu putem, dacă dorim să manifestăm onestitate intelectuală, să înlăturăm si să dăm uitării problemele ce rămân. Dar nici nu putem fi siliţi să reinventăm o lume în care sirenele işi pot afla un loc confortabil.