Uneori ne ciocnim de fapte care ne par criptice şi misterioase. Şi atunci, începem să credem că ceea ce se intâmplă e ceva ieşit din comun… Dar intâmplarea relatată aici nu a fost nicidecum o minune, ci eşuarea unei vieţi sau chiar o tragedie.

Despre această ciudată întâmplare au scris ziarele cu 200 de ani în urmă. Şi cu toate că de atunci s-a scurs mult timp, ea continuă să ne atragă atenţia. Aceasta s-a întâmplat la ‘inceputul secolului al XIX-lea, în Pirinei. Vânătorii locali au observat, printre stânci, o femeie goală. Bronzată, cu părul lung, ea stătea pe o stâncă şi privea la ceva, în jos. Părea că femeia se pregăteşte să sară. Atenţi, ca să nu sperie necunoscuta, vânătorii s-au apropiat de femeie, insă ea, văzând oamenii, a strigat atât de tare, încât ecoul a repetat îndelung ţipătul sălbatic. Pe neaşteptate, ea a pornit în goană, repede ca o săgeată, iar părul ei lung se unduia în bătaia vântului. Sărind de pe o piatră pe alta, a traversat, cu sprinteneala unei capre de munte, o pantă abruptă şi, peste un minut, s-a aşternut o linişte deplină, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Vânătorii şi-au dat seama că nu avea sens s-o urmărească şi s-au dus pe la casele lor.

Peste puţin timp, toţi localnicii au aflat că în pădure locuieşte o femeie ciudată, care seamănă cu o maimuţă. Unii curajoşi s-au oferit să o prindă şi să afle cine este ea, de fapt. Au organizat o ambuscadă şi s-au aşezat la pândă. Sălbatica se apropia de stâncă, insă cu mare prudenţă, încât nici nu i se auzeau paşii. Cei mai înfocaţi s-au avântat să-i taie calea; de data aceasta, sălbaticei nu i-a reuşit să le scape, fiind inşfăcată în câteva minute. Ea a încercat din răsputeri să riposteze, însă mâinile bărbaţilor erau puternice. Femeia a fost legată şi adusă în sat.

Pe drum, ea opunea rezistenţă, striga şi, în strigătele ei, se puteau desluşi cuvinte franceze. Fiind încredinţaţi de faptul că în faţa lor se află totuşi un om, şi nu o maimuţă, vânătorii au adus-o în casa preotului. Sfântul părinte a primit-o binevoitor pe vizitatoarea neobişnuită. El i-a arătat să ia loc în faţa lui şi femeia s-a liniştit brusc. Sau că sutana i-a trezit vreo amintire, sau că preotul a putut-o influenţa printr-o putere magică — sălbatica a lăsat privirile în jos şi a rămas în nemişcare. Ea şoptea ceva şi cei din jur au desluşit, în vorbele ei, o frază spusă în limba franceză: „Ce va zice soţul?” E posibil ca femeia să fi avut soţ, însă cu el s-a întâmplat ceva. Nimeni nu înţelesese nimic, dar nici ea nu a vrut să mai spună ceva.

Văzând că femeia e foarte obosită, părintele le-a zis curioşilor să iasă, a condus-o pe femeie într-o cameră. izolată, în care se afla un pat cu aşternuturi curate, şi a încuiat-o acolo. Spre dimineaţă, s-a constatat că ea a evadat.

Localnicii au pornit s-o caute, dar n-au găsit-o. Totuşi, peste câteva zile, ea a fost văzută din nou lângă lac. La început, femeia rupea iarbă de pe mal, apoi se arunca în lac şi prindea peşte, pe care-l mânca imediat. Iar uneori stătea ingândurată lângă stânci, de parcă-şi amintea ceva trist…

Iarna a început de timpuriu. Uneori, locuitorii din acel sat aminteau de sălbatică, vorbind cu milă despre ea: cum se simte ea acolo, în pădure, fără haine şi fără mâncare. Din zi în zi, devenea tot mai frig, iar zăpada acoperise pământul. Sătenii considerau că este aproape imposibil ca un om să supravieţuiască pe un asemenea frig, în munti, şi credeau că ea a murit.

Odată cu sosirea primăverii, vânătorii au pornit în căutarea enigmaticei necunoscute. Şi — surpriză! Da, ei au văzut-o în pădure şi ea era la fel de sprintenă, sărind fără efort peste pietrele mari, şi nu părea deloc bolnavă sau istovită. Norocul le-a zâmbit vânătorilor. Ei au prins din nou femeia, i-au legat mâinile la spate şi au adus-o în faţa domnului Vernier. Judecătorul poporului şi-a propus să afle cu orice preţ misterul prizonierei! Vernier a încercat, în mai multe feluri, să câştige încrederea sălbaticei. El o servea cu verdeţuri, carne, peşte. Spre mirarea lui, ea nu refuza. Şi chiar a început să vorbească!

Din cele povestite de ea, vânătorii au înţeles că ea, împreună cu soţul ei, pentru a evita consecinţele revoluţiei, au hotărât să fugă în Spania. Câţiva ani au locuit în străinătate, apoi au vrut să se întoarcă în patrie. Soţii trebuiau să revină, în Franţa, incognito, de aceea au mers pe cărările din Munţii Pirinei. Pe neaşteptate, ei au fost atacaţi de contrabandişti; soţul ei a fost omorât, ea reuşind să fugă. A locuit în pădurea din munţi vreo doi ani; mânca tot ce era comestibil, dormea foarte puţin şi era tot timpul prudentă, ca să se poată, salva de animalele sălbatice.

A început o adevărată cercetare a acestei istorii încurcate. Cum de a putut sălbatica să supravieţuiască atâta timp în pădure? Răspunsul l-au oferit medicii psihiatri. Studiind mai multă literatură şi analizând comportamentul femeii, doctorul care a examinat-o a afirmat că oamenii bolnavi psihic pot, într-adevăr, rezista fără haine, fără casă, fără, hrană. Nu doar psihicul, ci şi fiziologia celor bolnavi din punct de vedere psihic se deosebesc radical de datele unui om normal, şi acest fapt îi ajută să suporte mai uşor factorii climatici nefavorabili. De ce un organism bolnav psihic are astfel de caracteristici? Atavismul. Pesemne că nu poţi face abstracţie de moştenirea genetică. Uneori, foarte rar, la unele persoane renasc calităţile omului primitiv. Aceste persoane vorbesc mai puţin clar, in schimb, ştiu să, alerge bine şi să-şi dobândească hrană in conditii extreme. Iar relatiile cu animalele? La întrebarea cum de a reusit ea să evite ghearele urşilor, sălbatica a explicat că urşii o… încălzeau! Sărmana femeie s-a aflat în prizonierat un timp îndelungat.

Poliţia continua să o interogheze de unde este şi cine este. Au încercat să găsească pentru ea un loc în spital, însă era dificil s-o internezi acolo, pentru că nu avea niciun fel de acte. Acest caz a creat edililor locali o mulţime de probleme, dar administraţia nu se grăbea s-o elibereze. Însă cui i-ar fi putut dăuna ea? Ce rău putea face? S-o fi lăsat să trăiască în pădure… Dar n-au făcut-o!

O interogau după toate regulile, conform instrucţiilor, iar sărmana se stingea văzând cu ochii. Nu mânca nimic, a refuzat chiar bea, a aruncat hainele de pe sine, cu care o îmbrăcaseră în închisoare, şi scotea răcnete de animal care îi enerva pe gardieni. Şi atunci, au introdus-o într-o celulă fără geam, i-au pus alături o cană cu apă şi au încuiat-o. În subsol era intuneric şi frig. Strigătele ei se auzeau din ce în ce mai slab. După un timp, gardienii au găsit-o moartă pe podeaua de piatră. Se vorbea că sălbatica nu a rezistat să îndure închisoarea şi nedreptatea pe care i-au făcut-o oamenii.

Atunci când, în iernile aspre, o zeau urşii în bârlogurile lor, ea se supunea legilor naturii, iar în închisoare nu a putut să supravieţuiască — oamenii care i-au luat libertatea au dat dovadă de barbarie, nechibzuinţă şi lipsă de inţelegere. Imediat după moartea ei a sosit o veste intârziată — i s-a găsit un loc într-un adăpost pentru cei bolnavi mintal. Dar, oare, ei i-ar fi fost mai bine acolo?

Istoria despre sălbatica din Pirinei nu este o mistificare, dar savanţii nu cred că ar fi existat, pentru că, în afară de amintirile martorilor, nu există alte dovezi. Lipsesc multe detalii care ar putea dezvălui misterul ei. Asta s-a întâmplat din cauza dispariţiei multor documente din arhivă, şi anume, a acelor dovezi scrise cu ajutorul cărora s-ar putea restabili paşii anchetării acestui caz şi răspunsurile femeii. Istoria ciudatei femei sălbatice a rămas neelucidată. Poate că, peste ani, vor ieşi la vedere documentele pierdute şi alte informaţii despre viaţa ei şi, atunci, se vor convinge şi cercetătorii că istoria sălbaticei este reală.