Craniul de cristal al lui Mitchell-Hedges este o copie ideală şi fidelă, de mărime naturală, a unui craniu, executată în cristal. Cristalul de stâncă are o duritate mare şi poate fi tăiat doar cu ajutorul diamantului. Este incredibil faptul că anticilor le-a reuşit această dificilă acţiune printr-un procedeu necunoscut.

Se crede că acest craniu nu a crăpat pur şi simplu printr-o minune. Pe suprafaţa sa, absolut netedă, nu se vede niciun defect al structurii. Cine ar fi putut crea un astfel de obiect, nemaivăzut până atunci?

Greutatea craniului — 5,190 kg,  lăţimea — 12,7 cm şi lungimea — 18 cm. Făcând abstracţie de micile inexactităţi la executarea pomeţilor, putem considera că aceasta este o copie exactă, din punct de vedere anatomic, a craniului omenesc. Cuarţul din interior este neomogen, se observă o mulţime de imperfecţiuni: impurităţi, vinişoare, vezicule şi chiar mici cavităţi umplute cu apă. Istoria acestui misterios obiect de artă a inceput în anul 1924.

Expediţia celebrului arheolog şi navigator englez Frederick Albert Mitchell-Hedges a început lucrările de mare anvergură în jungla tropicală din peninsula Yucatân, pentru efectuarea săpăturilor arheologice în scopul descoperirii unui vechi oraş maya. Când ruinele oraşului au început să apară, arheologii au ramas profund impresionaţi.

Lubaantun („Oraşul pietrelor căzute”) — chiar aşa a denumit Mitchell-Hedges această aşezare veche — era un oraş măreţ, care se înălţa în junglă ca un loc de refugiu.

Arheologii au continuat săpăturile în Lubaantun câţiva ani. În 1927, aici a fost făcută o descoperire magnifică şi misterioasă. Anna, fiica lui Mitchell-Hedges, care a participat la săpături, a observat, sub ruinele unui altar străvechi, craniu uman de mărime naturală., confecţionat dintr-un cuarţ foarte transparent şi excelent polizat. Este adevărat că lipsea mandibula, însă, după câteva luni, a fost găsit şi acest detaliu. Descoperirea era neobişnuită prin faptul că mandibula de cristal se prindea de craniu cu articulaţii perfect netede şi se mişca la cea mai uşoară atingere.

Conform unor relatări ale martorilor oculari, celor care atingeau craniul începea să li se intâmple lucruri ieşite din comun. Odată Anna a pus craniul lângă pat şi a adormit. Somnul i-a fost agitat, pentru că a visat diferite ciudatenii… Visele erau despre indienii care trăiseră cu un mileniu în urmă. Dar paradoxul constă în faptul că, atunci când craniul era luat de lângă patul Annei, somnul ei devenea liniştit. Ulterior, fiica savantului a trimis craniul specialiştilor, pentru cercetari.

Multe persoane, care au ţinut în mâini acest craniu, au confirmat că el are o forţă. magică. Unii începeau să aibă o senzaţie de teamă sau chiar erau cuprinşi de o covârşitoare panică, alţii vedeau tablouri ciudate din viaţa indienilor, sesizând nişte sunete şi mirosuri indepărtate… Există câteva exemple când oameni bolnavi au atins craniul şi s-au insănătoşit.

Căutarea unor obiecte de preţ asemănătoare a continuat după studierea vechilor legende ale indienilor. Savanţii erau convinşi că există mai mult de zece cranii de acest fel.
După toate probabilităţile, acestea se puteau păstra în locuri diverse şi, în acele vremuri indepărtate, se aflau sub o strictă supraveghere militară. Şi, într-adevăr, o parte din preţioasele obiecte au fost găsite. Cercetătorii le-au căutat şi prin muzee şi la persoane particulare.

Craniul lui Mitchell-Hedges se deosebeşte radical de celelalte cranii găsite, care nu sunt perfecte şi sunt mai simple, fapt ce merită menţionat. S-ar putea ca ele să fie dovada unor încercări de a crea ceva aparte pe baza originalului. Conform unor teste cu raze X, efectuate recent asupra a două cranii din cristal, acestea au fost şlefuite cu un material sintetic numit carorundum, inventat in secolul XX, şi au fost realizate, cel mai probabil, în anii 50 ai secolului XX.

În 1884, Muzeul Britanic al Regelui a achiziţionat cu 120 de pfunzi un vechi artefact analogic. Înainte, se afirma că respectivul craniu simboliza moartea la azteci. Insă acum experţii muzeului au recunoscut că acesta este un fals. Pe craniu se observă urme ale instrumentelor de polizat folosite în secolul al XIX-lea.

Un timp îndelungat, s-a ocupat de studierea craniului misterios specialistul în artă Frank Dordland. El a constatat că în interiorul acestuia se află un întreg sistem de lentile, prisme şi canale, care creează efecte optice neobişnuite. Dordland a rămas frapat când a constatat că slefuirea cristalului a fost pur şi simplu ideală, lipsind orice urmă de prelucrare mecanică. Acest fapt îl uimea mai mult ca orice. Cercetatorului nu i-a rămas altceva de făcut decât să solicite ajutorul cunoscutei firme „Hewlett Packard”. Firma fabrica, în acea perioadă, generatoare din cuarţ. În urma expertizei, s-a constatat că acest craniu a fost confecţionat cu mult înaintea apariţiei primelor civilizaţii în America. Savanţii consideră că civilizaţia Maya a apărut în anul 2600 iar craniul de cristal, conform opiniei experţilor, a fost creat acum 12 mii de ani. Această descoperire neobişnuită i-a uimit pe toţi. De unde a apărut acest obiect magnific?

Savanţii au nelămuriri în ceea ce priveşte locul confecţionării craniului, pentru că. nici în Mexic, nici în America Centrală nu există zăcăminte de cristal de stâncă. Mai mulţi savanţi consideră că singura sursă puteau fi formaţiunile asemănătoare de cristal de stâncă din California. Însă aici nu se prea intâlneşte cristal de calitate înaltă. Senzaţia cea mai mare a produs-o descoperirea faptului menţionat mai sus — că acest craniu este confecţionat dintr-un cristal monobloc, în pofida tuturor legilor fizicii. Şi iată ce a afirmat în legătură cu aceasta unul dintre cei mai buni experţi ai firmei „Hewlett Packard”, inginerul L. Barre: „Am studiat craniul pe trei axe optice şi am constatat că el este alcătuit din trei-patru concrescenţe. Analizându-le, am determinat că el este sculptat dintr-o singură bucată de cristal, împreună cu mandibula.

Conform scării de duritate Mohs, cristalul de stâncă are o duritate înaltă, de 7 (cedând doar în faţa topazului, corindonului şi diamantului) şi el nu poate fi tăiat cu nimic altceva decât cu diamantul. Însă anticii au reuşit, nu se ştie cum, să-l prelucreze. Şi nu doar craniul propriu-zis; ei au reuşit să taie din această bucată mandibula şi articulaţiile de care se prinde aceasta. Este mai mult decât misterios faptul că acest lucru s-a putut face cu un material atât de dur şi iată de ce: în cristale, atunci când ele sunt constituite din mai mult de o concrescenţă, există tensiuni interioare.

Când se apasă asupra cristalului cu vârful obiectului de din cauza tensiunii, cristalul se poate desface în mici bucăţele; deci, el nu poate fi tăiat, pentru că se fărâmiţează. Însă cineva a creat acest craniu dintr-o singură bucată de cristal, atât de atent, de parcă nu s-ar fi atins deloc de el în procesul tăierii. Am depistat, de asemenea, un fel de prismă, sculptată în partea din spate a craniului, la baza lui, astfel încât, orice rază de lumină, care pătrunde prin cavităţile ochilor, se reflectă în ei”.

Suprafaţa craniului este prelucrată ideal, operaţiune pentru care ar fi necesari foarte mulţi ani. Ce fel de meşter a confecţionat acest craniu? Prin ce procedeu s-a putut realiza această şlefuire ideală? Deocamdată, întrebările rămân fără răspuns.

Savanţii au ajuns la o concluzie comună: nici una dintre tehnologiile existente în prezent nu este aptă de a crea o copie a craniului dintr-un bloc de cuarţ. Şi acest lucru poate fi argumentat. Cristalul de stâncă este un material foarte dur. Cel care ar Tăia cristalul, nu ar putea-o face fără să lase urme. De unde avea poporul maya un utilaj atât de performant? Cum prelucrau mayaşii un asemenea material? Un timp îndelungat, a existat versiunea despre o pastă neobişnuită, făcută din sucul unei plante necunoscute. Dar ce fel de plantă era aceea? Care este reteta solutiei misterioase care ar fi putut şlefui ideal cristalul de stâncă? Se prea poate, ca aceste tehnologii necunoscute să aparţină unor civilizatii terestre înalt dezvoltate, care au fost distruse de cataclismul global? Sau poate această inovaţie aparţine înţelepţilor vechii Atlantide?

Nu peste mult timp, Frank DordIand s-a convins că mandibula acestui craniu începe să se miste la cea mai mică adiere de vânt. Este vorba, deci, despre echilibrul în raport cu centrul de greutate. El a mai confirmat încă un fapt interesant, la care se referea şi Luis Barre. Aflandu-se cameră în care ardea focul cămin, Frank a întors craniul spre cămin. Spectacolul era misterios şi înfiorător. În cavitătile ochilor s-au aprins nişte ochi de foc, care il priveau fix. Probabil, în timpurile străvechi, aceeaşi impresie o producea acest craniu şi asupra indienilor mayaşi. Atunci când ei priveau la ochii de foc, îşi imaginau că a coborât cineva din ceruri, pentru a-i pedepsi. Însă acestea sunt doar presupuneri nefondate.

Odată, celebrul om de ştiinţă, de mare autoritate, Frank Joseph s-a întrebat: oare acest craniu de cristal a avut un prototip real? Imediat, grupuri independente de cercetători au început să se ocupe simultan de găsirea răspunsului la această întrebare. Şi care a fost rezultatul? Comparându-se portretele realizate după craniu, s-a constatat că între ele există o asemănare şi că prototipul real pare să fie o tânără.

Savanţii au cercetat câteva legende legate de ritualurile craniului. Exista o tehnică de „privire în propriul craniu”. Aceasta le permitea slujitorilor de cult să dezlege tainele nesoluţionabile, de parcă începeau să vadă totul până în cele mai mici amănunte. Preoţii puteau prezice viitorul, vedeau fapte din trecut şi chiar puteau trata bolile incurabile… Si cel mai curios lucru este că preoţii puteau prezice ziua înscăunării conducătorilor lor, consideraţi, pe atunci, zei.

In prezent, un grup de oameni de stiinţă susţine ipoteza conform căreia craniul de cristal al lui Mitchell-Hedges a fost confecţionat de un maestru din Atlantida şi a rămas, ca prin minune, întreg după devastatorul cataclism natural. Totuşi cum se poate explica polizarea ideală a cristalului? Chiar dacă întrebările dificile legate de această capodoperă rămân fără un răspuns definitiv, oamenii continuă s-o admire, fiind o extraordinară realizare artistică.