În anul 1529, conchistadorii spanioli veniţi să pună stăpânire pe continentul sud-american auzeau pentru prima oară despre EI Dorado, regele unui misterios oraş poleit cu aur. Era epoca marilor cuceriri, când europenii aflau cu stupoare despre comorile descoperite pe acele tărâmuri îndepărtate. Felul plin de respect in care indienii vorbeau despre El Dorado a făcut o puternică impresie asupra spaniolilor, în minţile multora dintre ei născându-se visul de a descoperi oraşul de aur şi podoaba sa cea mai de preţ, minunatul Templu al Soarelui.
Mii de vieţi au fost jertfite în căutarea acelor bogăţii neasemuite, dar nimeni nu a reuşit să pună mâna pe ele. Un singur om, un spaniol, a reuşit să ajungă până la El Dorado, dar nici el nu s-a intors cu aurul legendar. Umilitoarele eşecuri suferite de conchistadori şi de alte sute de aventurieri nu au ştirbit cu nimic mitul El Dorado, astfel că mulţi sunt convinşi şi astăzi că faimosul oraş există undeva, bine ascuns în hătisurile de nepătruns ale junglei.
Regele El Dorado era poleit cu aur de către supusii săi
După ce, în 1521, Hernando Cortes cucerea Imperiul Aztec (Mexicul de astăzi), spaniolii au fost incredinţaţi că au descoperit un continent plin de bogăţii nemăsurate. Cinci ani mai târziu, Francisco Pizarro găsea la rândul său comorile incaşilor din Peru. Continentul proaspăt descoperit gemea practic de aur. Puţin mai târziu, indienii le dezvăluie spaniolilor povestea unui misterios oraş, aproape inaccesibil, unde toate casele sunt pline de aur şi nestemate, iar acoperişurile sunt la rândul lor din aur sau argint.
Locuitorii acelui oraş sunt incredibil de bogaţi, spun indienii, încât în fiecare an îşi poleiesc regele cu aur din cap până-n tălpi. Indienii îl numeau pe acest rege EI Dorado (Cel aurit), sensul acestui cuvânt extinzându-se apoi pentru a desemna tot oraşul. Potrivit legendei, regele era dezbrăcat si uns pe tot corpul cu o răşină foarte lipicioasă. Apoi, servitorii adunaţi în cerc în jurul suveranului suflau asupra sa pulbere fină de aur, până când trupul regelui strălucea ca soarele. Transformat într-o statuie vie, regele îşi conducea apoi poporul pe cărări întortochiate până la marginea unui lac, unde aveau loc ceremonii în onoarea zeilor ce le asigurau bogăţia. Regele mergea apoi cu o arcă până la mijlocul lacului, unde se arunca în apă, tot aurul cu care era acoperit drept ofrandă zeilor. In timp ce El Dorado se lăsa spălat de ape, nobilii care îl insoţeau aruncau in lac smaralde şi alte bijuterii din aur masiv.
Primul european care a căutat El Dorado a murit in junglă epuizat si infometat
Primul om care a pornit să găsească El Dorado a fost germanul Ambrosius Ehinger, reprezentant al guvernatorului teritoriului actualei Venezuele. Însoţit de un detaşament de mercenari spanioli, Ehinger porneşte în 1529 din orasul Coro în căutarea oraşului de aur. Neavând decât niste cunoştinte foarte vagi despre geografia acelor locuri, mica trupă a neamţului rătăceşte prin junglă un an de zile înainte de a se întoarce acasă epuizată şi foarte dezamăgită.
In 1531, Ehinger porneşte din nou la drum, cu mai mulţi soldaţi decât prima dată, precum şi cu numeroşi sclavi indieni, care cărau bogajale. Aceştia din urmă erau legaţi cu lanţuri de gât şi ucişi fără milă în momentul când începeau să dea semne de epuizare. În goana sa după El Dorado, armata germană jefuieşte şi masacrează triburile de indieni intâlnite în cale. El reuseşte să adune astfel un mic tezaur, de care însă nu avea să se bucure prea mult timp. Oamenii săi erau epuizati pentru a căra aurul furat, astfel că ei îngroapă comoara la rădăcina unui uriaş copac, pe care apoi, în ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu va mai reuşi sa-l găsească.
După aproape doi ani de călătorie, Ehinger se dă bătut si porneşte înapoi spre casă. Oamenii săi au spus că, în cele din urmă, el a fost ajuns de blestemele indienilor ucişi, murind pe drumul de întoarcere, sleit de puteri, bolnav şi înfometat.
El Dorado se găseste pe un platou din Anzii Cordilieri
Unul dintre cei mai înverşunati căutători ai El Doradoului a fost un alt german, George Hohemut, care, bazându-se tot pe descrierile indienilor, porneşte spre izvoarele râului Metea. La puţin timp după plecare, convoiul format din 400 de oameni este decimat de friguri, dar Hohemut merge mai departe. Pa malurile râului Casanare, el întâlneşte un trib de indieni primitori care îl asigură că mult-căutatul El Dorado se găseste în Cordilierii Orientali. Ei spun că oraşul este aşezat pe un platou acoperit cu iarbă deasă, iar locuitorii săi sunt putred de bogaţi. În plus, în oraş există şi fabulosul templu, închinat soarelui, cea mai mare divinitate a acelor oameni.
Încercările de a traversa munţii se dovedesc însă zadarnice şi Hohemut este nevoit să o ia spre sud în căutarea unei trecători. În drumul său, Hohemut ajunge la indienii Vaupe, care sunt la rândul lor plini de aur şi argint. Ei confirmă relatările privind existenţa orasului de aur de dincolo de munţi. Nici de această dată neamţul nu reuşeşte să străbată munţii, astfel că, după trei ani de chinuri, Hohemut se întoarce la Coro în 1538. Din cei 400 de oameni cu care plecase, doar câteva zeci scapă cu viată, dar aceştia se prezintă jalnic. Cu sănătatea zdruncinată de temerara aventură, Hohemut se stinge din viaţa la câteva luni după întoarcerea acasă.
Falsul El Dorado
Dintre toate expediţiile pornite în căutarea legendarului El Dorado, cea mai norocoasă a fost cea condusă de spaniolul Gonzalo Jimenez de Quesada. Plecaţi în 1536 din Santa Marta cei 700 de oameni ai lui Quesada înfruntă timp de un an tot felul de obstacole: malaria, aligatorii, jaguarii şi mai ales triburile de indieni care prinseseră frica albilor şi, în loc de daruri, îi întâmpinau acum cu săgeţi otrăvite.
Eforturile lor sunt totuşi răsplătite în 1537, când armata lui Quesada reuseşte să traverseze Anzii ajungând pe platoul Cundinamarca. Aici este regatul indienilor Chibchas, care au un înalt nivel de civilizaţie si sunt nişte meşteşugari desăvârşiţi. Indienii fug din calea lor, dar spaniolii îi urmăresc până ajung la Tunja. Văzând de departe strălucirea orasului, oamenii încep să strige ca iesiţi din minţi: „El Dorado! El Dorado!”
Oraşul Tunja era într-adevăr uimitor. Zidurile caselor erau acoperite cu plăcuţe subţiri din aur, care răsunau în bătaia vântului. Oamenii purtau toţi cercei şi lanţuri groase de aur, iar pe cap îşi puneau un fel de diademe cu pene încrustate în acelaşi preţios metal. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, s-au mai găsit şi nenumărate coliere de smaralde, fiecare piatră având dimensiunile unei nuci.
Asa cum era de imaginat, spaniolii i-au măcelărit pe pasnicii indieni Chichas. Totuşi, când s-au trezit din beţia succesului, oamenii au început să realizeze că, în ciuda tuturor bogătiilor sale, oraşul acesta nu era El Dorado. Nici urmă de fabulosul templu, care, potrivit legendei ar fi trebuit să contină numai el mai multe comori decât cele găsite în întreg oraşul. Apoi, indienii Chichas nu aveau nici măcar o mină de aur, toate bogăţiile fiind strânse de-a lungul secolelor, din negoţul cu triburile învecinate.
Oricât ar fi fost de dezamăgit, Quesada a fost nevoit să admită că nu găsise El Dorado, ci doar un oraş care întrecea ca bogăţie comorile adunate de la azteci sau incaşi. În plus, la scurtă vreme, pe platoul Cundinamarca isi fac apariţia alte două expediţii, astfel că, în cele din urmă, Quesada va fi obligat să-şi împartă prada cu nou-veniţii. Gonzalez Quesada va rămâne un timp în zonă si, în anul 1538, fondează nu departe de Tunja, oraşul Santa Fe de Bogota, actuala capitală a Columbiei.
Guatavita – lacul în care se scaldă regele El Dorado
După plecarea lui Gonzalez Quesada înapoi Spania, regatul proaspăt cucerit rămâne pe mâinile fratelui său, Hernan, care este şi el obsedat de visul de a găsi El Dorado. Încercând să schimbe metoda el pomeşte mai întâi în căutarea lacului în care se scălda anual fabulosul rege. Punând cap la cap relatările altor căutători, el ajunge la concluzia că acel lac nu poate să fie Guatavita, situat tot în Cordielierii Orientali, nu foarte departe de Tunja. Primul gând al lui Hernan Quesada a fost să sece lacul pentru a ajunge la comori. Ideea s-a dovedit o nebunie, căci, în ciuda unor eforturi supraomeneşti, oamenii săi nu reusesc să sece lacul. Ei găsesc printre pietrele si noroiul de pe fundul lacului pepite şi câteva obiecte de aur, dar nu si bogăţiile pe care le visa Quesada.
Fiind o fire mai impulsivă, după câteva luni de scormonit pe fundul lacului, el se satură de această ocupaţie prea prost recompensată si abandonează Guatavita, plecând şi el în căutarea orasului El Dorado, care, după calculele sale nu putea fi departe. Expediţia sa a fost un eşec, armata lui fiind decimată de căldura toridă şi de săgeţile otrăvite ale indienilor. Totuşi, majoritatea oamenilor care au cercetat în acea perioadă regiunea în căutarea El Dorado-ului au fost de acord că, dacă legendarul lac există, acela nu poate fi decât Guatavita. Apele sale nu au mai fost niciodată cercetate cu seriozitate, existind bănuiala că obiectele de aur si pietrele preţioase ar fi fost înghiţite de mâlul gros de pe fundul lacului.
Gonzalez Quesada a lăsat moştenire urmaşilor săi sarcina de a găsi orasul de aur
Incercările familiei Quesada de a descoperi El Dorado nu se sfârsesc aici. La bătrâneţe, Gonzalez Quesada, cuceritorul oraşului Tunja, pune în testamentul său condiţia ca aceia care îl vor moşteni să nu se poată bucura de averea strânsă de el decât dacă pornesc în căutarea legendarului oraş. Dificila sarcină cade asupra unui nepot, Antonio de Berrio, care deşi era destul de bătrân la vremea respectivă, se vede obligat să plece şi el în junglă. Incercând să profite de experienţa predecesorilor săi, Berrio îsi încearcă norocul la est de Cordilieri, gândindu-se că platourile andine au fost cercetate zadarnic de mai multe expediţii. Primele două tentative dau greş, dar Berrio nu poate renunţa la căutările sale din pricina testamentului.
În 1590, el pleacă din nou la drum, ajungând până la fluviul Orinocco. Gândul său este să treacă munţii, care sunt, însă, practic inaccesibili. Indienii care locuiau pe malul fluviului îi spun că dacă va ajunge la o cascadă foarte înaltă, să ştie că de acolo mai sunt doar patru zile de drum până la El Dorado. Totodată, băştinaşii spun că locuitorii oraşului căutat sunt nişte soldati de temut, de aceea nici nu încearcă să cucerească El Dorado. Intr-adevăr, Berrio găseşte cascada, descoperă că este o zonă bogată în aur, dar nu reuşeşte să traverseze de cealaltă parte. În anii ce au urmat el va încerca cu disperare să ajungă la oraşul de aur, până când bătrâneţea îl va obliga să abandoneze.
Uimitoarea poveste a omului care a ajuns la El Dorado
În anul 1590, comunitatea de pe insula Margarita este zguduită de o veste extraordinară. Pe insulă a apărut un străin zdrenţăros, care pretinde că s-a întors nici mai mult, nici mai puţin decât din El Dorado. Deşi este îmbrăcat cu straie ponosite de indian, omul afirmă că se numeşte Juan Martinez şi că a pornit cu zece ani în urmă, împreună cu o expediţie spaniolă, în căutarea miticului oraş. Potrivit spuselor sale, tovarăşii său au fost ucişi în luptele cu indienii, undeva în Anzi. El a fost singurul care a scăpat, dar a fost capturat de indieni şi obligat să trăiască aproape zece ani printre ei, ceea ce ar explica şi faptul că după atâta amar de timp s-a dezobişnuit să vorbească spaniola, astfel că se exprimă cu destulă greutate.
În cursul captiviţăţii sale, Juan Martinez a colindat munţii împreună cu indienii. Într-o zi el a fost legat la ochi şi i s-a spus că nici un alb nu are voie să cunoască drumul pe care îl vor duce, doarece se îndreaptă spre un loc secret. Când au ajuns în sfârşit si i s-a scos banda de pe ochi, Martinez a inlemnit de uimire. Era în mijlocul oraşului de aur, căruia indienii îi spuneau Manoa. Ei au rămas timp de şapte luni aici şi spaniolul a avut onoarea de a-l vedea pe miticul rege El Dorado, a cărui piele era într-adevăr acoperită cu pulbere de aur. Potrivit lui Martinez, şi nobilii mai importanţi aveau pielea aurită, detaliu ce nu figurează în nici una din relatările indienilor. După şapte luni, lui Martinez i s-a permis să plece, iar indienii i-au dăruit mult aur în semn de prietenie. Tot legat la ochi, el a fost condus departe de El Dorado, dar, din nefericire, pe drumul de întoarcere spre casă, spaniolul a întâlnit nişte tâlhari care i-au furat comorile primite în dar. Juan Martinez a murit la scurtă vreme după ce a ajuns pe insula Margarita, dar povestea sa a făcut înconjurul aşezărilor spaniole, extraordinara descriere a oraşului de aur aprinzând din nou minţile oamenilor.
Un nobill englez a fost decapitat pentru că n-a găsit El Dorado
Povestirea lui Juan Martinez ajunge curând si în Europa, unde monarhii vremii visează si ei la aurul din Lumea Nouă. Aşa se face că din Anglia porneste spre America, mai degrabă de nevoie decât de spirit de aventură, un nobil de la curtea reginei Elisabeta I. Sir Walter Raleigh fusese favoritul suveranei până când a făcut greşeala de a se căsători în secret cu una din domnişoarele ei de onoare faptă pentru care tinerii soţi sunt aruncaţi în Turnul Londrei. Ralieigh nu vede altă cale de a reintra în graţiile reginei decât aceea de a-i pune la picioare comorile din El Dorado. El porneşte cu un vas pe fluviul Orinocco, luptându-se cu bancurile de nisip, şi în drumul său întâlneşte şi el nişte indieni care îi povestesc despre Manoa, oraşul descris de Martinez, pe care bineînţeles nu îl va găsi. Tot ce a reuşit să adune în această primă expediţie a fost nişte aur strâns din apele râului Caroni, precum şi nişte minerale fără valoare.
Întors în Anglia, Sir Relaigh este chinuit de gândul la comorile ascunse în junglă, astfel că, 20 ani mai târziu, el se îmbarcă din nou spre America de Sud. În această nouă expediţie, fiul său este ucis într-o bătălie cu spaniolii, iar Releigh se intoarce acasă tot cu mâinile goale, ceea ce avea să-l coste viaţa, el fiind condamnat la moarte şi decapitat.