În noaptea de 15 aprilie 1912, la ora 2.30, a avut loc o tragedie îngrozitoare. Ciocnindu-se cu un aisberg chiar în prima sa călătorie, celebrul pachebot „Titanic» s-a scufundat în nordul Oceanului Atlantic. Nava „Carpathia», care a reuşit să salveze şi să aducă la bordul său o parte din pasagerii uriaşei nave care s-a scufundat, a ajuns la locul catastrofei după o oră şi cincizeci de minute de la întâmplare. Oare de ce s-a scufundat legendarul pachebot? Putea fi salvat? Aceste intrebări istoricii şi le pun de mult.

In această catastrofă, au rămas neclare destule aspecte, până în prezent. intreaga lume a fost zguduită de proporţiile naufragiului. Oceanul rece ca gheaţa a înghiţit aproape o mie şi cinci sute de suflete! Moartea lor a infiorat omenirea de pretutindeni, mai ales că, în acele timpuri, umanitatea incă nu era obişnuită cu tragedii de o asemenea amploare.

De ce vasul despre care constructorii şi specialiştii spuneau că este imposibil să se scufunde totuşi s-a scufundat? De ce nu au fost salvaţi sute de pasageri? Unor cercetători nu le vine să creadă că un simplu bloc de gheaţă a putut expedia la fund un vas dotat cu cea mai modernă tehnică a vremii respective.

Studiind detaliile, cercetătorii nu se pot detaşa de un sentiment ciudat: toată întâmplarea este constituită dintr-un lanţ nesfârşit de absurdităţi, fapte inexplicabile şi tragice. Ceremonia de lansare la apă a „Titanicului” a fost organizată cu mare fast, fiind invitaţi mii de oaspeţi. După lansare, a urmat un dineu copios, stropit din belşug cu şampanie… Organizatorii au uitat un singur lucru — să sfinţească acest vas după bunul şi vechiul obicei marinăresc.

Aşadar, în dimineaţa zilei de 11 aprilie 1912, pachebotul porneşte din portul irlandez Kingstown (unde se îmbarcaseră alte 120 de persoane) spre marele port american New York. Constatările ulterioare vor dovedi că într-unul din buncărele „Titanicului” cărbunele mocnea de o săptămână. După catastrofă, multe ziare au pre-luat ştirea că, înainte de pornirea în cursă a marelui vapor, din motive inexplicabile, au plecat de la bordul vasului John Kofi, mecanic fochist, împreună cu alţi câţiva oameni din echipa de pompieri a navei.

În timpul anchetării, ei s-au exprimat oarecum cetos, fără să explice motivul concret al rămânerii lor pe mal şi de ce nu au prevenit pe nimeni despre pericolul pe care îl bănuiau, lăsând în voia sortii vieţile a mii si mii de oameni? Nu cumva ei au inţeles că incendiul pe navă este inevitabil? Sau se temeau că ea ar putea să explodeze? Se ştie, însă, că incendiile la bordul navelor mari nu sunt o raritate, dar în majoritatea cazurilor ele sunt stinse fără probleme. Unii martori afirmă că şi incendiul de pe „Titanic” a fost stins la timp, deci nu a avut loc o explozie.

Să revenim la acea zi fatală. În ziua de duminică, 14 aprilie, pachebotul plutea cu toată viteza, căpitanul vasului neluând în considerare prevenirile privind pericolul gheţarilor. Conform relatărilor martorilor, despre acest pericol el fusese prevenit de câteva ori.

Pe punte, făceau de serviciu ofiţerii de gardă, ei estimând că se vor apropia de locurile cu gheţari în jurul orei 23, deci posibilitatea apariţiei lor n-ar fi fost o surpriză. Atunci de ce nu era micşorată viteza Titanicului? Acţiunile căpitanului se dovedesc a fi obişnuite, pentru că, în astfel de situaţii, toate vasele sunt prevenite, pe timpul cursei, de nenumărate ori despre posibilitatea existenţei unor pericole şi, dacă de fiecare dată nava şi-ar cetini cursul, călătoria s-ar prelungi cu încă o lună.

Este şocant faptul că pe vapor nu se afla niciun binoclu! Privind din „cuibul” de observaţie, un marinar a constatat existenţa pericolului cu doar 150 de secunde înainte de ciocnire. La 23:35, cercându-se evitarea ciocnirii, vasul este manevrat brusc, însă blocul de gheaţă, ascuţit ca o lamă de cuţit, spintecă bordul. Mai târziu, s-a constatat că, dacă „Titanic” s-ar fi înfipt în gheţar cu prora, nu s-ar fi scufundat.

Pachebotul fusese construit astfel încât să poată rămâne la suprafaţă chiar şi în cazul inundării a patru compartimente, dar torentul de apă, care pătrunsese simultan în şase compartimente de la proră, a determinat, la ora 00:05, o mare înclinare a prorei. Căpitanul şi-a dat seama că „Titanic” era sortit pieirii şi, în cel mai bun caz, ar fi avut la dispoziţie două ore pentru evacuarea celor două mii de oameni, însă pasagerii încă nu realizau gravitatea situaţiei.

Cu toate că existau bărci de salvare pentru 1178 de persoane, s-au salvat doar 704. Probabil că ceilaţi, din cauza frigului de la suprafaţa oceanului, au ezitat să urce în bărcile fragile; unii au murit de hipotermie, aflându-se deja în bărci. Ulterior, a fost lansată o teorie conform căreia în acea cursă tragică, pornise, de fapt, nu vasul „Titanic”, ci un vas care semăna cu acesta — „Olympic”; că, probabil, fuseseră schimbate plăcile de la pupă şi obiectele din interior pe care era scrisă denumirea vasului.

Adepţii acestei teorii consideră că astfel ar putea fi explicate multe lucruri: lipsa binoclurilor din dotarea personalului navei, reversul în timpul evitării gheţarului, viteza mărită. Această teorie se bazează pe bănuirea de fraudă a Companiei „Wyatt Star Line”, care urmărea scopul de a obţine preţul pentru asigurare. Această ipoteză însă a fost anulată., deoarece, atunci când de pe fundul apei au fost ridicate detaliile rămase ale epavei, pe ele s-a găsit gravat numărul de ordin al Titanicului. Şi totuşi această versiune continuă să existe.

Cel mai mare rol în tragedie l-au avut tehnologiile imperfecte de la începutul secolului al XX-lea. Mulţi ani în şir, savanţii au încercat să inţeleagă de ce gheaţa nu a deformat, ci a spintecat corpul Titanicului. Răspunsul s-a dovedit a fi simplu: în acea perioadă, chiar şi cel mai bun oţel conţinea o cantitate mare de sulf, care diminua duritatea oţelului, în special la temperaturi scă.zute.

Totuşi, principalul motiv al tragediei se consideră a fi regulamentul învechit al Codexului britanic privind navigaţia comercială, conform căruia numărul mijloacelor de salvare depindea de tonajul navei, nu de numărul de pasageri. Formal, proprietarii Titanicului au îndeplinit instrucţiunile, dar numărul de bărci de salvare nu era suficient.

Al doilea asistent al căpitanului, secundul, responsabil de salvarea pe bărci a pasagerilor, a îndeplinit ordinul căpitanului Smith prea strict, permiţând să urce în bărci „mai întâi, femeile şi copiii”, bărbaţii fiind admişi pe bărcile salvatoare doar în calitate de vâslaşi. De aceea majoritatea bărbaţilor au rămas pe vasul care se scufunda, iar o parte dintre bărci s-au depărtat de acesta, având la bord mai puţine persoane, decât ar fi încăput pe ele.

Puteau rămâne în viată un număr mai mare de oameni? Se ştie că toţi pasagerii care au sărit de pe navă aveau veste de salvare. Deci, ei nu s-au înecat şi, dacă apa n-ar fi fost rece ca gheaţa (fiind de cel mult 2°C), ar fi putut rămâne în viaţă. Omul poate rămâne în stare de hipotermie circa patruzeci de minute, iar pasagerii „Titanicului” au primit ajutor de la „Carpathia” mult mai târziu.

Cu regret, cei aflaţi în bărci evitau ajute pe cei din apă. Dimpotrivă, ei se străduiau să se depărteze cât mai mult de locul naufragiului, temându-se că oamenii din apă ar putea să le răstoarne bărcile. Ironia sorţii a constat în faptul că victimele naufragiului ar fi putut fi salvate de vasul „California”, care se afla nu departe, insă căpitanul acestuia a crezut că rachetele semnalizatoare lansate de pachebot erau focuri de artificii. De obicei, semnalizarea pericolului se face cu rachete roşii, dar, ciudat lucru, pe „Titanic” nu s-au găsit de acestea, fiind lansate rachete albe, obişnuite în cazul festivităţilor. Operatorul navei „California” nu a auzit semnalele de alarmă trimise de pe nava „Titanic”, deoarece, în acel moment, el… dormea.

Una din enigmele tragediei Titanicului este faptul că aceasta a fost descrisă cu o precizie uimitoare, până la momentul întâmplării ei. Până atunci, fuseseră publicate mai multe romane în care se descriau toate detaliile unei posibile catastrofe. Ca şi cum ar fi fost o „previziune anul 1898, a fost publicat romanul lui Morgan Robertson, „Vanitatea”, în care este vorba despre o ambarcaţiune de dimensiuni enorme, având la bord numai pasageri bogaţi.

Conform subiectului, într-o noapte rece de aprilie, se produce o ciocnire a navei cu un aisberg şi nava se scufundă. Prin acest naufragiu, autorul subinţelegea deşertăciunea lucrurilor vieţii pă.mânteşti. Autorul numise nava din romanul său „Titan”… Existau coincidenţe în alte sensuri: detaliile ciocnirii cu gheţarul, numărul de bărci salvatoare, numărul total de oameni, numărul de oameni care nu s-au salvat, până şi numărul de şuruburi şi aspectul exterior şi interior al vasului.

Alt roman premonitor al tragediei, intitulat „Atlantis” şi semnat de Gerhart Hauptmann, fusese publicat cu câteva săptămâni înainte de catastrofă, intr-o revistă germană. La fel şi aici fusese descris cu lux de amănunte naufragiul unui vas de pasageri în apele Atlanticului, în urma ciocnirii cu un aisberg. Tragedia celebrului pachebot este învăluită în mister şi nu ştim dacă, vreodată, întunecata pânză. a numeroaselor enigme va fi sfâşiată de adevăr… Dar, poate că, în viitorul depărtat, savanţii vor şti să descifreze informaţii inaccesibile nouă. în acest moment. Ar fi oare posibil aşa ceva sau nava, scufundânduse, a luat cu sine toate urmele care ar fi putut explica motivul tristei eşuări?