În urma traducerii hielogrifelor a unor papirusuri antice egiptene, a reieșit că un papirus conținea chiar ritualul de încoronare a celebrului faraon Tutankhamon. Încoronarea lui Tutankhamon a servit intereselor preoţilor zeului Amon care, cu această ocazie, au reinstituit cultul vechilor divinităţi egiptene nerecunoscute de faraonul reformator Amenofis al IV-lea.

Tutankhamon a fost ales să domnească în Egipt de la vârsta de nouă ani. După ce s-a supus unor ritualuri de purificare, copilul însoţit de un cortegiu din care făceau parte generalul Horemheb și vizirul Ay supranumit și „Tatăl Divin”, s-a deplasat către ansamblul arhitectural de la Karnak pentru a primi însemnele regale. Viitorul faraon era înveșmântat într-o tunică simplă, avea capul descoperit, iar în picioare nu purta încălţări.

Tutankamon împreună cu înalţii demnitari au fost singurele persoane care au avut dreptul să pătrundă în incinta templului unde se înălţau obeliscurile lui Tuthmosis I și Tuthmosis al III-lea. Procesiunea a fost întâmpinată de clerici care îndeplineau rolul anumitor zei. Unul dintre ei, identificat cu Horus, își ascundea chipul sub masca unui şoim; „divinitatea” l-a condus pe rege în incinta Ipet-isut unde îl aştepta un alt sacerdot care îl întruchipa pe zeul Atum.

Astfel Tutankamon participa la prima etapă a festivităţii încoronării care impunea și o transformare a trupului. În sanctuar monarhul a fost preluat de alţi preoţi care aveau misiunea de a-I supune unor abluţiuni. Tânărul faraon s-a aşezat într-un jilţ rotund în jurul căruia oficianţii misterului au ocupat patru locuri corespunzătoare punctelor orizontului; erau astfel evocate părţile Universului. Divinităţile Thot, Seth şi Horus, forţe supranaturale interpretate de clerici mascaţi, îl „botezau” pe faraon stropindu-I cu un lichid care simboliza viaţa divină. Prin această practică natura umană a fiului regelui era preschimbată şi deci „alesul” era demn să se prezinte în faţa zeilor.

După cea dintâi parte a ceremoniei, Tutankhamon a intrat într-un spaţiu destinat ritualului de încoronare: „Casa Regelui”. Pentru buna desfăşurare a misterului, în sală erau reconstituite două centre de cult existente în timpurile străvechi în Egipt: „Casa Flăcării” – sanctuar primitiv din nordul ținutului şi „Marea Casă” – altar arhaic din sudul țării.

În primul edificiu se adăposteau preoţii care întruchipau divinităţile Nekhabit, Buto, Neith, Isis, Neftis, Horus și Seth. Ei l-au zărit pe prinţ când intra în capela Sudului unde era aşteptat de Fiica lui Amon, „Stăpâna Magiei”, zeiţa-şarpe care purta pe cap o cunună care imita o cobră. Zeița l-a îmbrățișat pe viitorul faraon, gest care echivala cu recunoaşterea dreptului său de mostenitor al tronului. Trebuie precizat faptul că vechii egipteni erau convinşi că faraonii deşcifrau limbajul şerpilor.

În momentul următor s-a îndreptat către Tutankamon un sacerdot înveșmântat în blana unei feline. În prezenţa altor clerici el a asezat pe capul copilului coroanele care simbolizau puterile faraonului. Toate însemnele suveranului erau păstrate în templul şi după moartea monarhului urmau să fie așezate din nou în sanctuar. Este posibil ca din acest considerent în mormântul lui Tutankamon să nu fi fost descoperite mitrele regale.

Următoarea etapă a ceremoniei se desfăşura într-o altă aripă a templului. Potrivit însemnărilor din papirusuri faraonul s-a așezat în genunchi şi instantaneu a simţit mâna zeilor pe umărul său.

A urmat o lungă festivitate în decursul căreia alesul a primit „marele nume”, titlul care avea o conotaţie cosmică şi religioasă. În pofida faptului că părţile componente variau în funcție de suveran, în toate cazurile elementele de bază erau aceleași.

Imaginea lui Horus definea noțiunea de suveran înzestrat cu o dublă natură fistrată de prezenţa şoimului şi a cobrei. Cele două animale erau divinităţi ale căror forme de manifestare subliniau eternitatea. Termenul Horus de Aur simboliza binele și viaţa fără de sfârșit care domină forţele malefice. Urma apoi expresia stăpânitor al Sudului şi al Nordului.

Cel de-al doilea element indica originea solară a regelui care domnea în ţinutul scăldat de Nil.

Faraonul, „Fiul Soarelui”, era considerat întruchiparea pământeană a zeului Amon și drept urmare era stăpânul cerului şi al pământului. 

Ceremonia de încoronare se încheia cu o practică arhaică: ocolirea zidurilor sanctuarului care simbolizau tărâmul divinităţii supreme.

În ajunul festivităţilor sau la sfârşitul lor, suveranii obişnuiau să ofere jertfe zeilor pentru a avea forţa să își zdrobească duşmanii și să ucidă animalele sălbatice.

Cu ocazia învestirii lui Tutankamon, preoţii au fost obligaţi să evite spectacolul sângeros deoarece faraonul era încă un copil.

În mormântul lui Tutankamon au fost descoperite două sceptre miniaturale, pe unul dintre ele fiind inscripţionat numele lui Aton, divinitate unică a cărei adorare a fost impusă în timpul domniei faraonului Akhenaton (Amenofis al IV-lea). Zeul Amon l-a încoronat pe rege, dar cultul „Globului strălucitor” (Aton) nu a dispărut din credința monarhului. Hieroglifele de pe jilţul sacerdotal al faraonului constituie o mărturie a coexistenţei celor două religii.