Cum sa te bucuri de placerea jocurilor amoroase fara sa platesti un pret, deseori dureros, pentru asta? O intrebare la care, se pare, Antichitatea a gasit de mult raspunsul. Pentru ca inventarea prezervativului se pierde in negura timpului, iar imaginatia celor care au beneficiat de „protectia caciulitei” s-a dovedit a fi debordanta. De la vezica urinara a caprei la „paltonul de sanatate cauciucat”, trecand si prin forma de „manusa a lui Venus” textila, prezervativul s-a „imbracat” cu materialele epocilor pe care le-a traversat.

Regele Minos, blestemat să folosească prezervativul

Conform legendei, Minos, celebrul rege al Cretei, nu rata niciodată vreo ocazie de a „aduce sacrificii” (a se înţelege „aventuri amoroase”) zeiţei dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Soţia sa, mai mult decat tracasată de zburdălniciile erotice ale ilustrului Minos, i-a făcut acestuia „oareşce farmece” ce aveau să aducă pe capul regelui cretan următorul blestem: sămanţa să-i devină ucigătoare, plină de scorpioni şi şerpi ce urmau să o distrugă definitiv pe partenera ocazională de extravaganţe erotice.

Numai că Prokris, o iubită ceva mai ingenioasă a lui Minos, a găsit soluţia salvatoare pentru ca plăcerea să nu-i fie umbrită de nici o ameninţare: dintr-o vezică urinară de capră ea a confecţionat „paltonaşul protector”… Aşa s-a născut prezervativul, în anul 1500 i.e.n, o găselniţă care i-a entuziasmat ulterior pe romanii mai senzuali, ce se protejau astfel de bolile venerice.

Nici japonezii nu s-au lasat mai prejos

In secolul al X-lea (e.n), japonezii si chinezii aduc noutati importante în materie. În timp ce primii se împopoţonau cu aşa-numita „hartie de mătase unsă cu ulei”, vecinii lor japonezi işi „inhămau” organul preţios în nişte ustensile fabricate din piele sau din… carapace de broască ţestoasă. Ce-i drept, acestea din urmă, numite „kabuta-gata”, serveau de minune si ca drept „proteză” pentru impotenţi sau pentru cei mai puţin „dotaţi”.

Secolul XVI obligat la măsuri de protecţie din cauza sifilisului

Pe timpul Renaşterii, cand a avut loc o adevărată explozie a sifilisului (boală transmisibilă, după cum se ştie, pe cale sexuală), un medic a „pus la punct” ceea ce s-a numit „boneţica pentru penis”. Chirurg şi profesor de anatomie la universitatea din Padova, Gabriel Fallope, a „indicat” împotriva infecţiilor „gluga de in”, pe măsura „glandului”, umezită cu o fiertură de plante. Dar textul original în limba latină (publicat în 1564) care se referea la găselniţa în cauză, a pus o capcană traducătorilor: nu se ştia dacă această „mănuşă a lui Venus” (cum a botezat-o mai tarziu Shakespeare) se folosea „inainte” sau „după”. „După” ar fi însemnat că acest „Turou” al lui Fallope ar fi indeplinit un simplu rol de compresă. Oricum, la această invenţie – cu o impermeabilitate îndoilenică, totuşi au aderat numeroşi adepţi în Italia (pentru a combate „răul francez”, vezi sifilisul), dar şi în Franţa (pentru a lupta împotriva „răului napolitan”).

In secolul XVII, prezervative din intestine de oaie

În faţa sifilisului care ajunsese să facă milioane de victime în acea perioadă (mai ceva ca Sida astăzi), britanicii şi-au pus capetele la contribuţie şi au confecţionat un fel de minisăculeţe din… intestine de oaie. Avantajul lor: nu aveau nici o cusătură şi acopereau în întregime „cel de-al unsprezecelea deget”.

Cat priveşte inventatorul… Ei bine, el a fost un anume doctor Condom (vezi denumirea engleză actuală a prezervativului), medicul personal al regelui Charles al II-lea. Invenţia care i-a adus celebritatea a fost cumva „comandată” chiar de către rege care voia să se bucure liniştit de aventurile galante, fără teama de a lăsa prea mulţi bastarzi în drumul, hai să-i spunem erotic, al istoriei.

Pană şi Casanova folosea prezervativ

În ciuda imperfecţiunilor sale, în secolul XVIII, prezervativul caştigă din ce în ce mai mult teren. La Londra se deschid chiar două magazinaşe „specializate”, iar trei tineri muncitori găsesc nişte modalităţi inedite pentru imbunătăţirea calităţii „capoţelului” din intestin de oaie: spălat, uscat, el era apoi elasticizat cu un amestec de tăraţe şi ulei de migdale.

Interzis oficial în Franţa, unde puterea politică şi Biserica întreţineau relaţii de-a dreptul prieteneşti, prezervativul era totuşi larg răspandit în „casele plăcerilor” din capitala franceză.. Ba chiar şi în restul Europei: marele seducător Casanova (altfel, destul de reţinut faţă de această măsură de protecţie) a sfarşit prin a accepta „calota de siguranţă”, poate şi din cauza sifilisului ce-l măcina.

Altă viată cu cauciucul

În secolul XIX, vulcanizarea cauciucului, pusă la punct de americanul Charles Goodyear în 1840, a revoluţionat fabricarea „scufiţei”, devenită astfel mai suplă şi foarte rezistentă. Înhăţand pur şi simplu procedeul, în 1870, uzina Mac Intosh (specializată la origine în producerea impermeabilelor) lansează industria „paltonaşelor de cauciuc”.

Mai solide si mai uniformizate în textură decat membranele de animale, noile prezervative s-au bucurat de un succes imediat. Astfel, cei 80 de angajaţi ai uzinei au ajuns ca pe timpul iernii să fabrice cu migală şi minuţiozitate un întreg arsenal de „mănuşi ale lui Venus”, în timp ce vara era dedicată confecţionării baloanelor pentru copii.

Un secol al prezervativelor

Secolul XX a adus o ofertă de-a dreptul debordantă prin imaginaţie şi opulenţă. Din 1901, prezervativele au fost alese atat în funcţie de „parfum”, cat şi în funcţie de prezenţa sau absenţa „rezervorului”. Pentru a caştiga bătălia comercială, fabricanţii din acea vreme au venit cu denumiri din ce în ce mai trăsnite şi năstruşnice. Imaginaţi-vă: prezervativul „porcuşor”, sau „crocodil”, sau „eucurigu”, ori „pălăriuţa care gadila” În plus, argumentul publicitar şoc era: „Lavabil şi garantat cinci ani!”. Cat priveşte epoca actuală… No comments.