Catedrala Sfântul Petru reprezintă cea mai mare construcţie catolică din Vatican şi una dintre cele mai mari biserici crestine din lume.

In trecut, pe locul actualei catedrale se aflau grădinile circului împăratului Nero. Prima bazilică a fost construită în anul 324, în timpul domniei primului împărat creştin, Constantin, unde au fost mutate rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Petru, care a fost martirizat prin decapitare în anul 66, în Circul lui Nero. Tot aici, în anul 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca Impărat al Occidentului.

În secolul al XV-lea, bazilica care existase timp de unsprezece secole ameninţa să se prăbuşească. În timpul lui Nicolae al V-lea, au început lucrări de reconstrucţie şi extindere. Ulterior, Papa Julius al II-lea a ordonat să se construiască, pe locul vechii bazilici, o catedrală nouă, uriaşă, care trebuia să eclipseze atât templele păgâne, cât şi bisericile creştine existente la acea vreme şi astfel să consolideze influenţa statului papal, contribuind la răspandirea catolicismului. Aproape toţi arhitecţii iluştri din Italia au participat la proiectarea şi construirea Catedralei Sfântul Petru.

În anul 1506, arhitectul Donato Bramante a aprobat proiectul după care a început să se construiască structura în formă de cruce greacă (cu laturi egale). După moartea lui Bramante, construcţia a fost condusă de Rafael, care a revenit la forma tradiţională de cruce latină (cu o a patra parte alungită). Apoi, la conducerea proiectului au urmat Baldassare Peruzzi şi alţii.

În cele din urmă, în anul 1546 construcţia templului i-a fost încredinţată lui Michelangelo. Proiectul său prevedea crearea unui portic de intrare, cu mai multe coloane în partea de est (în bazilicile vechi din Roma, ca şi în temple antice, intrarea nu era din partea vestică, ci din cea estică). Michelangelo a proiectat structuri portante masive, evidenţiind spaţiul cel mai important. El a ridicat tamburul cupolei centrale, dar cupola propriu-zisă a fost finalizată după moartea sa. Dintre cele patru cupole mici, prevăzute de proiectul lui Michelangelo, arhitectul Vignola a ridicat doar două. Formele arhitecturale proiectate de Michelangelo au fost realizate şi s-au păstrat, într-o proporţie mai mare, in partea vestică a altarului.

Istoria şi-a urmat cursul, iar la începutul secolului al XVII-lea, la dorinţa papei Paul al V-lea, arhitectul Carlo Moderno a prelungit ramura de est a crucii, şi a construit faţada. Ca urmare, cupola a fost ascunsă de faţadă, fiind vizibilă doar de la distanţă. Ulterior s-a constatat, că este nevoie de o piaţă, care să poată găzdui un număr mare de credincioşi, dornici să obţină binecuvântarea papală şi să participe la sărbătorile religioase. Această sarcină i-a revenit lui Gian Lorenzo Bernini, care a construit piaţa din faţa catedralei, considerată una dintre cele mai remarcabile lucrări ale arhitecturii urbanistice.

Pe podeaua naosului central sunt schiţate dimensiunile altor mari biserici ale lumii, fapt ce permite compararea lor cu măreaţa catedrală Sfântul Petru. Naosul reprezintă o încăpere alungită, delimitată lateral printr-un şir de coloane sau piloni, care o separă de navele invecinate. Impărţirea navelor prin şiruri de coloane se practica în templele antice greceşti. În arhitectura antică romană, incintele constructiilor civile erau alcătuite din nave paralele.

Începând cu secolul al IV-lea, stilul arhitectural bazifical a fost imprunnutat de bisericile creştine, naosul devenind un element caracteristic al acestui tip de arhitectură.

La sfârşitul navei centrale, într-o nişa din ultima coloană din dreapta, se află statuia Sfântului Petru, datată din secolul al XIII-lea şi atribuită lui Arnolfo di Cambio. Se crede că această statuie din bronz ar avea calităti miraculoase, de aceea foarte mulţi pelerini îi sărută cu evlavie picioarele.

Cupola se sprijină pe patru piloni puternici. În nişa unuia dintre ei se află statuia Sfântului Longinus, lucrată de Bernini. Rolul lui Bernini în crearea decorului sculptural al catedralei a fost unul important, el a lucrat aici în mai multe rânduri, timp de aproape cincizeci de ani. În spaţiul de sub cupolă, deasupra altarului principal, se află principala capodopera a maestrului – un baldachin imens (chivot), înălţat pe patru coloane răsucite, pe care se găsesc statuile sfinţilor.

Printre ramurile de laur, în partea superioară a coloanelor, se văd albine, simbolurile heraldice ale familiei Barberini. Bronzul pentru chivot a fost luat din Parthenon, care susţinea acoperişul porticului; acesta a fost dezasamblat de către Papa Urban al VIII-lea (Barberini). Prin baldachin se putea observa şi catedra Sfântului Petru, care se află în absida centrală, de asemenea creaţie a lui Bernini. Ea include patru statui ale Părinţilor Bisericii, care susţin scaunul Sfântului Petru, deasupra căruia străluceşte simbolul Duhului Sfânt. In partea dreaptă a batedrei, se află piatra funerară a Papei Urban al VIII-lea, iar în partea stângă, piatra funerară a lui Pavel al III-lea, opere lucrate de Guglielmo della Porta, ucenicul lui Michelangelo. În prima capelă din dreapta, se află capodopera lui Michelangelo – „Pieta”, sculptată în marmură, de către maestru, la numai 23 de ani. Statuia a fost acoperită cu pereţi din sticlă, în urma tentativei unui răufăcător de a o sparge.

În apropiere este ridicată o capelă mică, unde se păstrează un magnific crucifix din lemn, datat cu sfârşitul secolului al XIII-lea – inceputul secolului al XIV-lea, creaţie a lui Pietro Cavallini. Puţin mai departe se află piatra funerară a Matildei Canossa, lucrată de Bernini şi discipolii lui, aceasta fiind prima femeie care a avut cinstea de a fi înmormântată în această catedrală. Un interes mare îl prezintă şi piatra funerară a lui Inocenţiu al VIII-lea, creată în anul 1490 de către sculptorul Antonio del Pollaiuolo, unul dintre puţinele monumente, care aparţin vechii bazilici. În apropierea intrării, poate fi văzută încă o creaţie a sculptorului Antonio Canova – piatra funerară a ultimilor reprezentanţi ai familiei regale scoţiene, Stuart.

Ca mărime, Bazilica „Sfântul Petru”, cu o suprafaţă totală de peste 15 mii m2, este al doilea locaş sacru al creştinătăţii, după Bazilica Notre-Dame de la Paix din statul Coasta de Fildeş, Africa – cca 30 mii m2. # Ea reprezintă una din principalele obiective turistice pentru orice vizitator al Romei. Venind de la podul „Sant’Angelo”, vizitatorului i se deschide, dintr-odată, un spaţiu vast şi solemn, care-l umple de înmărmurire: vederea faţadei strălucitoare, recent restaurata a bazilicii.