Biblia spune că acest templu grandios a fost construit în perioada de înflorire şi avânt naţional a poporului evreiesc – aşa cum era caracterizată domnia regelui Solomon.

Cât timp a fost rege, David a făcut numeroase pregătiri pentru construcţia templului. El i-a lăsat lui Solomon rezerve enorme de aur, argint, fier şi aramă. Fenicienii i-au adus, pe cale maritimă, lemn din renumiţii cedri ai Libanului. Regele i-a ales pe cei mai iscusiţi muncitori, pentru a aduce pietrele de construcţie. David a lăsat moştenire lui Solomon împărăţia, dar şi construcţia templului, şi a poruncit tuturor conducătorilor Israelului să contribuie la realizarea acestui plan măreţ.

Cu puţin timp înainte de deces, David i-a adunat pe toţi reprezentantii neamului şi le-a propus să facă donaţii pentru ridicarea templului. Solomon a început construirea monumentului în al patrulea an al domniei sale.

Pantele muntelui, alese ca loc pentru templu, erau foarte abrupte, iar vârful stâncos şi platoul montan nu aveau o suprafaţă suficientă pentru curţile templului. Din acest motiv, curţile lui urmau să fie susţinute de nişte ziduri enorme din piatră, care au rezistat parţial până în prezent, în ciuda războaielor pustiitoare, dezlănţuite de-a lungul vremii peste Oraşul Sfânt. Rocile de gresie erau obţinute şi cioplite de pietrarii lui Solomon şi Hiriam. După finisare, ele erau transportate la locul construcţiei. Arama provenea din minele de cupru ale lui Solomon, din regiunea Edom. Argintul necesar construirii templului era procurat din comerţul de la curtea regală a lui Solomon, dar şi din trofeele militare, obţinute de regele David.

Actualmente, nu există nici o sursă sigură, care să ofere o descriere fidelă a Templului lui Solomon. Mulţi arheologi susţin că templul ar fi avut multe asemănări cu celelalte monumente din zona Estului Antic, deoarece arhitecţii acestui edificiu erau de acolo.

În cronologia istoriei antice se menţionează că multe dintre detaliile arhitecturale ale Templului lui Solomon se regăsesc şi în templul Deir el-Bahri. Conform izvoarelor biblice, Templul lui Solomon a existat pe dealul Moriah în anii 22-29, fiind una dintre cele mai măreţe construcţii iudaice din antichitate.

Până în prezent nu au fost descoperite dovezi arheologice concrete în ceea ce priveşte acest templu, deoarece aici la Moriah, nu s-au făcut săpături niciodată. Solul dealului a fost cernut prin site speciale, procedeu care a dat unele rezultate: au fost găsite mărturii indirecte, printre care se numără o piatră cu numele preotului şi un vârf de săgeată, similar celor care se foloseau în armata lui Nabucodonosor.

Templul construit de Solomon în Ierusalim se deosebea radical de cele edificate anterior în istoria evreiască. Pentru prima dată, o construcţie de acest gen era făcută din piatră, într-un loc deosebit şi avea un caracter permanent. Teritoriul sacru al templului era compus din două părţi: curtea şi templul propriu-zis. Curtea era foarte vastă şi avea, la rândul său, o zonă interioară şi una exterioară. Pe lângă intrarea principală, aflată pe latura de est, existau şi alte două căi de acces, mai mici, din partea nordică şi, respectiv, sudică. Vizitatorii intrau prima dată în curtea exterioară, numită şi curtea mare sau nouă. Ea era destinată mulţimii, aici se desfăşurau adunări populare şi se oficiau rugăciuni.

În timpul sărbătorilor, teritoriul templului era plin de oameni. În curtea interioară se afla o tribună specială, de unde regii se adresau mulţimii. La altar se ajungea pe scări, iar în partea sud-estică se afla „marea de aramă” – o cupă uriaşă din cupru, destinată spălării rituale a preoţilor, considerată o realizare tehnică deosebită a meşteşugarilor timpului. Suportul era făcut din siluetele unor figuri de bronz: heruvimi, lei, tauri.

Urmând planul Cortului Sfânt, interiorul era alcătuit din două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Prima dintre acestea reprezenta două treimi din interiorul templului. Aici nu se găsea nici un obiect din piatră. Pereţii, zidiţi din stâncă masivă, erau acoperiţi în întregime cu lemn de cedru sau îmbrăcaţi în lemn placat cu aur şi sculpturi în lemn de măslin şi cedru. În Sfânta – camera principală, se aflau jertfelnicul de aur pentru tămâieri, zece mese pentru pâinile punerii înainte şi zece sfeşnice de aur. Fastuosul locaş a devenit, în scurt timp, locul principal de pelerinaj al Israelului, deşi existau şi alte temple, cu dimensiuni mai mici. Tradiţia de a vizita Cortul Sfânt de trei ori pe an s-a extins şi asupra Templului din Ierusalim.

Deteriorarea climatului politic către sfârşitul domniei lui Solomon s-a reflectat şi asupra templului. Pentru a submina statutul Ierusalimului ca centru politic şi spiritual, în anul 930 î.Hr. au fost reconstruite şi alte sanctuare, transformate ulterior in locaşuri de cult, similare templului principal. Regele a amplasat in ambele temple câte un taur de aur. În acelaşi timp, Templul lui Solomon a devenit primul ca loc de închinare la Dumnezeu cel Unic. Muntele Moriah a început sa fie considerat Muntele lui Dumnezeu, iar templul – sălaşul Lui.

In scrierile profeţilor antici, se vorbeşte că Zion este unicul loc in care Dumnezeu există pe pământ, cum era cândva muntele Sinai. Eliberarea miraculoasă a Ierusalimului şi a tuturor iudeilor de invazia lui Sennahirim, în anul 701 i.Hr., a imprimat templului o aură miraculoasă. Cu toate acestea, problemele politice şi eşecurile militare au influenţat negativ bunăstarea locaşului de cult: el a fost prădat şi profanat de nenumărate ori, încă din timpul domniei fiului lui Solomon, Susakim. Mai târziu, în timpul domniei lui Amasia – regele Israelului, Ioaş a întreprins un raid devastator asupra edificiului.

Uneori, chiar regii Israelului, având nevoie de foloase materiale, luau obiecte preţioase din visteria templului. Cu toate acestea, locaşul era reabilitat de fiecare dată. În timpul ultimei reparaţii, a fost găsit Sulul legii, eveniment care a determinat reforma religioasă. Regele Iezechia, influenţat de profetul Isaia, a încercat să distrugă toate sanctuarele păgâne locale.Templul din Ierusalim a fost declarat unicul loc legal pentru oficierea slujbelor dedicate lui Dumnezeu al Israelului, în ludeea. Dar aceste reforme au avut caracter temporar. După moartea Iui lezechia, în timpul domniei regelui Manase, oficierea ritualurilor păgâne a fost reluată, iar în templu au fost construite altare păgâne, alături de statuia zeiţei Astarot; aici s-au stabilit permanent femei desfrânate.

Din vremea Proorocului Miheia (începutul secolului al VIII-lea î.Hr.), profeţii avertizau că o pedeapsă aspră avea sa se abată asupra Israelului, pentru păcatele morale şi religioase comise: distrugerea templului. Nimicirea sanctuarului şi ulterioara subjugare babiloniană a confirmat această proorocire. Ulterior, poporul Israelului a început să respecte riguros Legea Divină, in speranta eliberării din prizonierat şi a reconstruirii Templului din Ierusalim.

În memoria distrugerii sanctuarului şi evenimentelor care au urmat, au fost decretate patru perioade de post. Printre acestea se număra şi cel care simboliza ziua în care a fost incendiat templul. În timpul dominaţiei persane, împăratul Cirus cel Mare a permis evreilor reclădirea lui. Noua clădire este cunoscută în istorie sub denumirea „cel de al Doilea Templu”. Al Doilea Templu din Ierusalim a fost distrus de romani în timpul represiunii revoltei evreilor din anii 66-73 d.Hr. contra stăpânirii romane.

Deşi nu se compară in măreţie cu clădirile Romei sau ale Bizanţului, Templul lui Solomon este cel mai renumit sanctuar din lume. Nici un alt templu de pe pământ nu s-a bucurat de o slavă mai mare. Cu toate că Israelul trăia în pace şi avea un împărat măreţ şi intelept, evreii nu abandonaseră idealul instaurării teocraţiei. Cu alte cuvinte, împăratul lor era Dumnezeu, iar acest templu era locuinţa Lui, în Ierusalim.