Canalul Suez, aflat la vest de Peninsula Sinai, uneşte Marea Mediterana de Marea Rosie si are 163 de kilometri lungime şi 300 de metri lăţime in cel mai ingust punct.

Acest canal permite circulaţia traficului maritim in ambele sensuri, intre Europa şi Asia. Inainte de construcţia acestuia, navele erau descărcate, iar marfa era transportată mai departe pe cale terestră. Canalul e format din două părţi, la nord şi la sud de Marele Lac Sărat, şi leagă Marea Mediterană de Golful Suez de la Marea Roşie.

Este posibil ca incă din vremurile Egiptului Antic, faraonul Senusret al III-lea sa fi construit un canal similar intre Nil şi Marea Roşie, pentru facilitarea comerţului cu Ţara Punt. Un canal de navigare a fost construit in anul 500 i.Hr. de Darius I, cuceritorul persan al Egiptului. Pentru a sărbători acest eveniment, Darius a construit stele de granit pe malurile NiluIui.

Până la următoarea incercare, de a construi un canal in acest loc, au trecut mai mult de 1000 de ani. In timpul ocupaţiei franceze a Egiptului, la sfarşitul secolului al XVIII-lea, Napoleon Bonaparte a examinat personal posibilitatea construirii unei căi de legătură intre Marea Mediterană şi Mare Roşie. Proiectul a fost suspendat după concluzia eronata unui cercetător francez, care afirma că nivelul apelor in Marea Roşie este mai inalt decât in Marea Mediterană, ceea ce nu permitea construcţia unui canal fără ecluze.

In anul 1855, Ferdinand de Lesseps a obţinut o concesiune de la Said Paşa. Viceregele Egiptului a aprobat intceperea campaniei de construcţie a unui canal maritim, accesibil navelor din toate ţările. La scurt timp au inceput lucrările. Guvernul britanic punea felurite obstacole in calea realizării proiectului, deoarece se temea că existenţa Canalului Suez ar putea conduce la eliberarea Egiptului de sub dominaţia Turciei şi la slăbirea influenţei engleze in India.

Construcţia se afla sub patronatul lui Napoleon al III-lea şi a lui Said Paşa, de aceea guvernul englez a cedat in cele din urmă. Dificultătile tehnice erau enorme. Lucrările se desfăşurau sub soarele arzător al deşertului. Initial, apa potabilă pentru muncitori era adusă cu ajutorul a 1600 de cămile. În anul 1863 s-a finalizat constructia unui mic canal pentru apă potabilă (din Nil), care curgea în aceeaşi direcţie ca şi canalele antice. Această arteră nu era destinată navigaţiei, ci numai livrării apei potabile pentru lucrători şi aşezările din apropiere.

Canalul pentru apă potabilă a facilitat procesul de construcţie, cu toate acestea rata mortalitătii în rândul muncitorilor era destul de mare. Pe şantier erau implicati şi lucrători europeni (au lucrat între 20 000 şi 40 000 de oameni). Populaţia săracă a Egiptului era obligată să muncească pe şantierul de pe uscat (la etapa care a durat 11 ani). Canalul a fost deschis pentru navigaţie pe data de 17 noiembrie 1869, influentând pozitiv comerţul mondial. Şase luni mai devreme a fost pusă în funcţiune prima cale ferată transcontinentală, care permitea realizarea ocolului lumii într-un timp record.

Mai târziu, în anul 1956, forţele britanice, franceze şi israeliene au început aşa-numitul Război al Suezului. Canalul a fost parţial distrus, unele nave au fost scufundate, în cele din urmă traficul maritim fiind suspendat, până în aprilie 1957, când forţeIe ONU au reparat şi curăţat artera. Zece ani mai târziu, Egiptul a închis din nou canalul, în urma Războiului de şase zile, după ce Israelul a ocupat Peninsula Sinai.

Canalul a rămas închis timp de opt ani, până când preşedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis în anul 1975, după discuţiile privind încheierea unui acord de pace cu Israelul.