Combustia spontană umană (C. S. U.) este un presupus fenomen care acţionează prin mijlocirea unei flăcări generată intern si care mistuie brusc si carnea şi oasele trupului victimei. Dacă este adevărat ceea ce se susţine a fi, atunci fenomenul este una din cele mai extraordinare taine ale naturii, pe care ştiinta modemă nu este în stare să o explice.

Cazul cel mai bine documentat de combustie spontană umană s-a petrecut în 1951, la St. Petersburg, în statul Florida, când o femeie – Mary Reeser, în vârstă de 67 de ani – a pierit în condiţii neobişnuite. Trupul ei a fost descoperit de proprietăreasă în dimineaţa zilei de 2 iulie, la ora 8, când a vrut să pătrundă în micul ei apartament spre a-i transmite un mesaj.

Când a simţit că mânerul uşii era atât de fierbinte încât nu îl putea atinge, proprietăreasa a apelat la ajutorul a doi zugravi de peste drum. Aceştia au forţat uşa şi, în mijlocul unui nor de fum, au descoperit resturile carbonizate, reduse la cenuşă, ale trupului doamnei Reeser, cu excepţia unui picior şi a ceea ce ulterior s-a afirmat că era „craniul micşorat” (fapt care nu a fost confirmat în raportul oficial; craniul expus la căldură mare mai degrabă explodează şi nu se contractă). Fotoliul masiv în care şezuse victima fusese transformat în cenuşă nu rămăseseră din el decât câteva arcuri deformate. Incidentul acesta, care a reţinut atenţia naţională la momentul respectiv, a fost citat în repetate rânduri în literatura despre combustia spontană.

Dar credinţa în asemenea decese şi controverse pe tema lor au fost consemnate cu secole în urmă si figurează în discuţiile medicale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În 1833, in cadrul unei conferinţe ţinută la Academia Franceză de ştiinţe Medicale, M. J. Fontelle a trecut în revistă un număr de cazuri şi a subliniat că victimele erau femei bătrâne cărora le plăceau băuturile tari şi că focul care mistuise trupurile nu se extinsese la materiile inflamabile de pe trup sau din jur. Acest amănunt caracteristic, care a fost subliniat în multe din relatările ulterioare despre combustia spontana, figurează de fapt în relativ puţine cazuri. De exemplu, impreună cu trupul doamnei Reeser au fost carbonizate cămaşa de noapte şi fotoliul în care şezuse.

O examinare obiectivă a „dovezilor” conduce la concluzia că fie că este o anomalie reală care suferă din pricina lipsei de documentaţie adecvată, fie este pur şi simplu un mister generat de interpretarea plină de imaginaţie a unor decese cauzate de foc, care pot părea neobişnuite, dar în realitate se datorau unor motive care nu ieşeau din comun.

Cu toată vâlva se pare că moartea doamnei Reeser a fost o tragedie comună. Fiul ei, medic, o vizitase cu o seară înainte si aflase că mama sa luase două somnifere. Concluzia oficială potrivit căreia femeia adormise în timp ce fuma, cămaşa ei inflamabilă luând foc, este perfect logică. Trupul gros (doamna Reese era supraponderală), a alimentat focul.

O teorie despre combustia spontana umană care a circulat înainte de secolul al XX-lea susţinea că băutorii împătimiţi sunt cei mai expuşi la acest accident, deoarece alcoolul din trup alimentează combustia. (Victima literară cea mai celebră a combustie spontana umana, doamna Krook, din Casa pustie de Charles Dikens, era beată în momentul extraordinarei sale morţi). Această ipoteză nu are temei ştiinţific deşi ea a fost susţinută cu ardoare de propovăduitorii cumpătării.

Există totuşi o legătură între beţie si moartea prin foc. „Persoanele ameţite de băutură – scrie Joe Nickell şi John F. Fischer – sunt mai neglijente cu focul, de aceea sunt mai puţin capabile să se apere împotriva lui.” În mai multe articole critice la adresa susţinătorilor de combustie spontana umana, Nickell şi Fischer relevau circumstanţele elocvente în care erau descoperite victimele: „O lampă cu petrol spartă pe podea, pipa victimei, o lumânare lângă rămăsiţe. În plus, adesea sub victimă se găseau o grămadă de materii inflamabile care au accentuat efectul nimicitor al focului – aşternutul, de exemplu, ori umplutura fotoliului – chiar şi podeaua de lemn îmbibată cu vopsea sau ulei. Este interesant de reţinut că în unele cazuri si grăsimca umană a intreţinut şi a sporit efectul distructiv al focului„.

Combustia spontana umană, ca şi Triunghiul Bermudelor, s-a dovedit a fi mai degrabă un mister fabricat, decât o enigmă autentică. Totuşi, el a inspirat un şir nesfârşit de teorii, dintre care unele pretind că explică „ştiinţific” fenomenul (de pildă, una din aceste speculaţii pseudoştiinţifice işi însoţea „teoria” pe hărţi indicând „fluctuaţiile geomagmetice”), iar altele explică nemijlocit prin cauze oculte („interiorizarea impulsurilor distructive psihokinetice”).

Principalul promotor al teoriei combustiei spontane umane este un cetăţean din Pennsylvania, simpatizant al „Erei Noi”, Larry E. Arnold, care pune în legătură asemenea accidente cu fenomene paranormale. Altininteri C. S. U. nu se mai bucură de sprijin nici în rândurile falşilor oameni de ştiinţă. Este încă nevoie să apară un caz care să fie bine documentat pentru a ne convinge de veracitatea fenomenului combustie spontana umana.