În condiţiile de izolare si frig ale celei mai imense insule de gheaţă de pe glob: Groenlanda, existenţa vieţii, şi, încă a unei vieţi foarte riguros organizate, reprezintă pentru lumea civilizată super-computerizată, un adevărat miracol, dar şi o provocare pentru descoperirea şi cunoaşterea unor traditii vechi de două milenii.

Chiar şi pentru triburile amerindiene din zonele cele mai nordice ale Groenlandei, populaţia eschimoşă are ceva aparte, care provoacă deopotrivă mirare şi admiraţie. De fapt, numele acestui neam, eschimos, provine de la etnia amerindiană cree, iar traducerea exactă a cuvantului „eskimantik” inseamnă, în idiomul cree, „mancător de carne crudă„. Eschimosii îşi numesc limba şi poporul prin cuvantul „inuit”, tradus simplu „popor”, „umanitate”.

Ei cred că se află dintotdeauna în nordul îngheţat al celei mai mari insule de pe glob (Groenlanda) şi consemnează imediat, prin viu grai sau prin scris (ei cunosc scrierea de cel puţin două milenii) toate întamplările extraordinare ce perturbă pentru puţin timp viaţa lor simplă şi monotonă.

Efectul de „Fata Morgana” in Groenlanda

Dincolo de linia de orizont, în imensa întindere de zăpadă din Groenlanda, pescarilor li se arăta un fenomen bizar, un spectacol feeric: imaginea unor coroane de gheaţă, colorate şi translucide, ce răspandesc, în semiîntunericul începutului de iarnă polară, o lumină fascinantă, un joc fantastic al culorilor multiple. Fascinaţi de frumuseţea spectacolului oferit de natură, unii pescari, neînfricaţi (sentimentul fricii nu prea caracterizează această populaţie), au încercat să se apropie de bizarele coroane multicolore, si in majoritatea cazurilor, asemeni viziunilor morganice ale călătorilor prin deşerturile de nisip, se produce fenomenul de fugă, de indepărtare a imaginii.

După ce a trecut prin coroanele de gheaţă, mana a fost cuprinsă de o amorţeală dureroasă

În comparaţie cu fenomenul „Fata Morgana”, imaginile fascinante ale coroanelor de gheaţă multicolore, nu se îndepărtează întotdeauna atunci cand cei curiosi şi dornici să le vadă din apropiere, încearcă să le „atingă”. Conform relatărilor unor pescari aventuraţi la distanţe mari de zona tribului lor, aceste fascinante coroane de gheaţă, dirijate parcă de o voinţă supranaturală, se lasă văzute de persoane singuratice. Te poţi considera un privilegiat al soartei atunci cand ai ocazia să „atingi” un fenomen atat de bizar. Dar termenul de „a atinge” este impropriu în acest caz, deoarece, în momentul în care te afli suficient de aproape de coroana de gheaţă, aceasta începe să îşi modifice imaginea, iar focul culorilor încetează să mai pară unul de reflexe întamplătoare, datorate luminii exterioare. Distribuite circular, aproximativ în ordinea culorilor spectrului, razele colorate încep să se învartă ameţitor. Atunci cand mana îndrăzneaţă a încercat să „atingă” ciudata formă apărută în semiîntunericul groenlandez, să treacă efectiv prin ea, s-a făcut simţită un fel de mangaiere fantastică şi caldă.

La intoarcerea în bivuac, tuturor eschimoşilor care au trăit o astfel de experienţă, li s-a intimplat ceva ciudat: mainile le-au fost cuprinse de o amorţeală dureroasă ca şi cum ar fi fost degerate. După cateva zile, starea de amorţeală se retrage. Pentru şamanii eschimoşi, apariţia coroanelor de gheaţă reprezintă un soi de revelaţie, iar producerea acelei amorteli dureroase a mainilor reprezintă o dovadă a faptului că atingerea bizarelor forme este un tabu.

Sunetele de clopot sau spiritul insulei de gheata?

Dar ciudăţeniile nu se opresc la o simplă amorţeală dureroasă, ci un zgomot înfundat asemănător unui dăugat de clopot insoţeşte, invariabil, apariţiile mirifice din întinderile îngheţate. Acest zgomot se produce de cateva ori, se aude în prima fază, din mai multe direcţii, iar apoi, brusc, se aude numai dintr-o direcţie bine-determinabilă, unde, în final, se iveste frumoasa coroană de gheaţă. Cei care s-au apropiat de fascinantele coroane, au putut sesiza uneori dispariţia lor bruscă, urmată de auzirea aceloraşi dangăte înfundate de clopote.

In timp ce apariţiile sub formă de coroană par să aibă o frecvenţă mai mare în anumite regiuni, respectiv în apopierea Julianehaab si Thule, sunetele ce „se aud din gheaţă” reprezintă un fenomen general. Eschimoşii iniţiaţi în viaţa spirituală a tribului cred că aceste sunete reprezintă „urmele lăsate de coroanele luminoase„. Alţii le consideră însă „un fel de manifestare a spiritului insulei de gheaţă, un fel de manifestare a spiritului tutelar ce apare în faţa oamenilor sub forma unei coroane, unei aure multicolore.”

Semne incrustate pe oase sau pe fildeş de morsă

In unele locuri, de pe imensa insula de gheata Groenlanda, s-au gasit, sub forma unor figuri puternic schematizate, imaginile unor texte vechi de două milenii. Nu este vorba de desene, ci de texte propriu-zise, incrustate pe oase sau pe fildeş de morsă, aceste semne, adevărate tezaure scrise, sunt organizate riguros, de cele mai multe ori sub forma unor zig-zaguri întinse pe ambele părţi ale osilei. Apariţia unor semne ilustrand coroane, precum şi diverse alte forme neobişnuite reprezintă pentru iniţiaţi o dovadă concludentă a faptului că fenomenul coroanelor de gheaţă este foarte vechi. Din reprezentările mai sus amintite nu lipseşte nici imaginea clopotului sau, mai precis, a unui obiect sugestiv pentru ideea de sunet persistent.

Si Vikingii vorbesc despre sunetele de sub carcasa de gheata

Erik Cel Roşu, un viking islandez, a descoperit Groenlanda în anul de graţie 982. Au urmat apoi aventuroase expediţii către sud şi vest, în urma cărora islandezii au atins coastele nordice ale Americii, unde au întemeiat pentru un timp colonii. Bineînţeles, Groenlanda, a fost şi ea colonizată. Dar relaţiile dintre islandezi şi propulaţie inuită au fost preponderent paşnice. Coloniile vikinge, care au rezistat cateva secole, nu au fost distruse de adversitatea băştinaşilor, ci de cea a climei, care s-a înrăutăţit incepand cu anul 1300.

Aventurile vikingilor sunt povestite în frumoasele sagas, specie literară inventată, perfecţionată şi adusă în Europa de islandezi, popor ciudat prin generalizarea cunoaşterii de carte, pentru gustul literar şi voinţa de libertate. In unele texte, considerate apocrife, vikingii consemnează şi ei despre coroanele de gheaţă şi despre ciudatele sunete ce se aud din cand în cand de sub carcasa de gheaţă ce acoperă imensa insulă din nordul continentului.

Sunetele bizare din gheaţă anunţă seisme si fisuri

Sonorizările bizare, persistente pe o durată de cateva luni, erau urmate uneori de manifestări cvasi-seismice, determinand mutarea unei întregi aşezări într-un loc mai liniştit. Ciudat este faptul că fenomenul a constatat nu într-o zguduire a calotei glaciale, ci pur şi simplu în fisurarea ei pe o arie întinsă. Speriaţi de fenomen, vikingii au părăsit locul unde se instalaseră, fără să mai aştepte urmările fisurilor produse în calota de gheaţă.