Încercarea de a propune un model pentru primul limbaj care a fost folosit vreodată de către oameni este strâns legată de problema originii limbajului. Astfel, primele teorii ale limbajului il descriau ca pe o sumă a unei serii de onomatopee sau imitatii ale sunetelor naturale auzite de primii oameni. Des numită “teoria uah – uah”, ea se regăseste la mai mulți gânditori de seamă ai umanitatii. Leibniz a tratat aceasta chestiune în 1765, in “Noi eseuri asupra cunoasterii umane”. Condillac, in “Eseu asupra orgiinii umane” încercase si el , din 1746, să stabilească rădăcinile propriu-zise ale limbajului, prezentând ipoteza potrivit careia limba primitivă ar fi fost alcătuită din interjectii emoționale exprimând o stare sau un sentiment. Mai recent, Ivan Fonagy (1983) sustinea că prima limbă ar fi asemanătoare limbajului bebelusilor.

Protolimbajul – Un complex proces de aparitie

Însă toate aceste teorii au pus problema manifestării limbajului, nepunând în discuţie problema necesitătii acestuia şi a procesului său de apariţie. Lingvistul american Derek Bickerton a formulat o ipoteză potrivit căreia strămoşii noştri dispuneau, în trecut, de o formă mai puţin sofisticată a limbajului, numită protolimbaj.

Homo Erectus a învătat să controleze folosirea focului, însă nu se ştie exact ce fel de modalitate de comunicare avea în relaţiile cu semenii săi. Având la îndemână doar „rămăşiţele” lăsate de Homo Erectus, e destul de dificil să se studieze problemele legate de limbaj. Putem însă să ne imaginăm comportamentul din moment ce se presupune că este strămoşul nostru, noi trebuie să-i fi moştenit anumite caractere. Cu alte cuvinte, în comportamentul lui Homo Sapiens sunt incluse trăsături ale lui Homo Erectus, iar anumite capacităti de comunicare din zilele noastre au aparţinut şi strămoşilor noştri.

Totuşi, ideea unui protolimbaj prezent Ia Homo Erectus este destul de greu de acceptat. Acesta ne apare, în principal, sub forma unei brute, incapabilă să aibă un discurs coerent, o etapă tranzitorie între om şi maimuţă, iar în acest context, el trebule să posede caractere, atât umane, cât şi animale.

Dezvoltarea limbajului – trăsătură a evolutiel omului

Însă toate aceste teorii au pus problema manifestării limbajului, nepunând în discuţie problema necesitătii acestuia şi a procesului său de apariţie. Lingvistul american Derek Bickerton a formulat o ipoteză potrivit căreia strămoşii noştri dispuneau, în trecut, de o formă mai puţin sofisticată a limbajului, numită protolimbaj.

Homo Erectus a învătat să controleze folosirea focului, însă nu se ştie exact ce fel de modalitate de comunicare avea în relaţiile cu semenii săi. Având la îndemână doar „rămăşiţele” lăsate de Homo Erectus, e destul de dificil să se studieze problemele legate de limbaj. Putem însă să ne imaginăm comportamentul din moment ce se presupune că este strămoşul nostru, noi trebuie să-i fi moştenit anumite caractere. Cu alte cuvinte, în comportamentul lui Homo Sapiens sunt incluse trăsături ale lui Homo Erectus, iar anumite capacităti de comunicare din zilele noastre au aparţinut şi strămoşilor noştri.

Totuşi, ideea unui protolimbaj prezent Ia Homo Erectus este destul de greu de acceptat. Acesta ne apare, în principal, sub forma unei brute, incapabilă să aibă un discurs coerent, o etapă tranzitorie între om şi maimuţă, iar în acest context, el trebule să posede caractere, atât umane, cât şi animale.

Un aspect important al evoluţiei omului a fost tocmai dezvoltarea unui limbaj complex, capabil să exprime diversitatea trăirilor umane. Pentru Homo Erectus, protolimbajul trebuie că a însemnat un pic mai mult decât modul de comunicare a animalelor ce consta în sunete legate de atac, de „prietenie”, de copulatie şi de supunere.

În acest timp, oamenii simt nevoia – şi sunt singurii care simt această nevoie – de a comunica fiecare impresie pe care o au. Dintre strămoşii noştri, cimpanzeii erau printre singurii care încercau sentimentul de curiozitate, însă fără să-l comunice mai departe.

Având în vedere acest lucru, e de presupus că Homo Erectus a reprezentat o etapă tranzitorie, având sentimentul de curiozitate şi transmițând într-o oarecare măsură acest sentiment mai departe…

Oamenii de ştiinţă au emis ipoteza conform căreia protolimbajul servea comunicării faptelor neobişnuite, cele care ieseau din ordinarul vieţii de zi cu zi. În acest caz, era de ajuns un cuvânt, un gest, nefiind nevoie de dezvoltarea unui limbaj complex. Protolimbajul descris de Bikerton avea însă un alt element important: comunicarea nu există doar pentru a semnala grupului o faptă imediată, ci şi cele deja observate, memoria jucând un rol important în etapa Homo Erectus. Acest lucru era exact diferenţa între Homo Habilis şi Homo Erectus.

De la protolimbaj la limbajul elaborat

Se mai pune întrebarea de ce protolimbajul, în contextul în care el era suficient comunicării faptelor insolite, gen „casă vecin foc”, a evoluat pe măsura trecerii timpului spre limbajul actual. Răspunsul oferit de oamenii de ştiinţă ţine de ambientul înconjurător. După cum e uşor de observat, oamenii îşi petrec o mare parte a timpului comunicând cu semenii lor, încercând să argumenteze pro şi contra unor ipoteze; tocmai această capacitate de argumentare, pentru care era nevoie de o sintaxă mai elaborată, lipsea cu desăvârşire strămoşilor noştri. Astfel, Homo Sapiens a dezvoltat un limbaj complex, alcătuit din cuvinte ce reprezentau nu numai lucruri naturale, din mediul înconjurător, ci şi lucruri abstracte, sentimente, calităţi ale lucrurilor şi, cel mai important, din verbe ce corespundeau diferitelor acţiuni întreprinse.