În fizică, primul care a sugerat ideea de pluralitate a lumilor a fost Brandon Carter. Prin extensie, urmând calea biochimică, eventualitatea unei vieți extraterestre nu este deloc exclusă. Dintre toate modelele care i-au urmat lui Brandon Carter, cel propus de George Elis, din Africa de Sud, este unul dintre cele mai originale: Universul nostru ar fi decât o mică sferă pierdută în imensitatea unei alte sfere, „meta-Universul”, mult mai mare decât ne-am putea imagina. Aceasta ar putea îngloba o multitudine de alte sfere de acelaşi tip.

Ellis îşi imaginează că există un Univers global, neomogen şi haotic, conținând o infinitate (sau, în orice caz, un mare număr) de miniuniversuri care constituie materializarea efectivă a tuturor modelelor geometrice compatibile cu cosmologia relativistă. În acest vast Univers, noi ocupăm cu precizie una dintre regiunile privilegiate (un mini univers), în expansiune, omogen din punct de vedere spaţial şi izotrop în care sunt reunite condiţiile necesare apariţiei şi existenţei vieţii.

Orice teorie de calcul a probabilitatilor exclude că acest loc „privilegiat” (Terra, în cazul nostru) să fie unic. Problema de comunicare între aceste civilizaţii galactice este una ce ţine tot de probabilitatea ca spaţiul şi timpul care le separă să fie dimensiuni raportate la scara acestora. „O asemenea concepţie transpune la scară cosmică viziunea darwiniană a lumii biologice terestre„, este de părere Ellis. Altfel spus, pământenii au câștigat la un fel de loterie. Dar, omul nu este scopul Universului care îl conține, ci este fructul absolut al hazardului.

Proprietăţile microbiosferei care ne conţine favorizează existenţa noastră. Ducând mai departe ideea lui Ellis, cosmologul rus Andrei Linde, de la Institutul Lebedev din Moscova, a lansat ideea unui Univers care se „scindează” într-un număr impresionant de sfere.

Aceste miniuniversuri, care se nasc şi dispar neîncetat, ar da naştere ele însele altor universuri în inflaţie, după modelul celor care le-au generat. În aceste microuniversuri, viaţa ar apărea şi ar dispărea după aceleaşi legi care o favorizează. În orice moment, coabitează sfere propice dezvoltării vieţii şi altele caracterizate de sterilitate. Orgia divizării inerente a modelului lui Linde fiind bănuită de a se repeta la infinit. Universul pe care el îl descrie apare ca o entitate nu numai autoproducătoare, ci şi eternă.

În aceste condiţii fiinţele inteligente sau super inteligente existente în această infinitate de microsisteme, ar putea fi considerate ca fiind „privilegiate”. 

Universuri paralele

O altă teză este aceea a fizicianului american Hugh Everett, care foloseşte mecanică cuantică – căreia îi transpune paradoxurile aparențe, din lumea microscopică a atomilor, în lumea macroscopică – pentru a propune un model de Univers la fel de halucinant precum cel al lui Linde. Ce postulează Everett? Că Universul se scindează în două, îndată ce există această alternativă – de exemplu când un atom îşi schimbă starea.

Două universuri paralele ar putea, astfel, adăposti amândoi observatorii care ar fi dedublati. Mai exact, în paralel cu existenţa pământenilor, se derulează o existenţă paralelă, perfect identică cu a noastră, pe o planetă care ar constitui „dublura” Terrei. Pământenii, la rândul lor, ar fi dublurile unor ființe extraterestre. Cu această ipoteză, Everett trece de la ştiinţă la science-fiction. Însă nicio experienţă de laborator nu ne permite să respingem această ipoteză.

Chiar dacă poate părea surprinzătoare la prima vedere, ipoteza unui Univers frenetic care încearcă să se dividă nu trebuie să ne surprindă. Evident, după acest model, noi trăim într-o copie a unui microunivers ale cărui caracteristici, răspunzând versiunii principiului antropic (adică fondat pe existenţa fiinţelor umane) ar fi permis existenţa noastră ca observatori. Interpretarea lui Everett a dat naștere la numeroase critici. „Prima se referă la absenţa unei dovezi experimentale despre existenţa universurilor paralele„, precizează Jacques Demaret şi Dominique Lambert în cartea „Principiul antropic”. Ipoteza lumii multiple apare ca o ipoteză “ad-hoc” deci ca un argument construit din orice fel de piesă pentru a justifica o teorie pe care vrem să o apărăm înainte de a o verifica.

Varianta temei pluralității lumilor: existenţa unui Univers ciclic, în care componenta temporară ia avans faţă de componenta spațială. Fizicianul american John Wheeler s-a aventurat pe acest teren revendicând o conexiune misterioasă între viitor şi prezent. Teoria cu extratereştrii îndepărtaţi, revenind din viitor, nu este deloc o fantasmagorie. Cum pot extraterestrii să stăpânească viitorul? Răspunsul este mai simplu decât ne-am putea aştepta: existenţa găurilor în timp, pe care ştiu să le folosească şi să le construiască, graţie tehnologiei avansate.

Extratereştrii ce vin din viitor nu sunt doar un subiect de SF

Astfel, dacă un extraterestru (sau un inventator genial) ar crea o gaură în timp, la data de 1 noiembrie 2020, atât intrarea, cât şi ieşirea din tunel si-ar începe existenţa în acel moment. Intrarea în tunel (gaură neagră) va evolua normal. Ieșirea (prin lumină) poate rămâne „fixată” în timp dacă i se imprimă o viteză egală cu cea a luminii. Astfel, un an mai târziu, dacă o navă cu extratereştri ar dori să folosească tunelul temporal, ar intra în gaura neagră, care a urmat-o în timp, şi va ieşi printr-un jet de lumină, care se află într-o altă parte a timpului, într-un punct situat la data de 1 noiembrie 2020. Extratereştrii nu ar putea reveni mai târziu de data iniţială, aceea în care ar fi construită ieşirea tunelului: timpul, la ieşirea din tunel, a fost pur şi simplu îngheţat! Pentru noi, pământenii, nu există încă şansa (sau pericolul) ca descendenţii noştri să vină din viitor, pentru simplu motiv că noi nu am construit încă o buclă temporală. Însă, în cazul în care am comunica cu acei extratereştri superavansați din punct de vedere tehnologic, am asista la următorul paradox.

Genialul inventator ar asista, la ieşirea din tunel, la primirea nepotului său deşi el este bunic din punct de vedere biologic (adică inventatorul) care nu are încă nici măcar un fiu. Mort, inventatorul nu poate procreeze, deci, în mod logic, nepotul său nu ar trebui să se nască niciodată.

Atunci, cum ar putea acesta să vină din viitor și să-şi ucidă bunicul? Acest paradox, denumit deja în termeni familiali de către fizicieni „principiul bunicului” sfidează orice logică: un nepot, care din punct de vedere logic n-ar trebui să existe (dar el există, totuşi), îşi ucide bunicul, care există (dar nu este omorât de ceva care n-ar trebui să existe).

Din nefericire pentru minţile noastre, acest crud paradox nu este unic. Dacă în loc să ucidă bunicul, extraterestrul care călătoreşte în timp va pune la dispoziţia unui tânăr cartea care îl va face celebru în viitor, asistăm la un nou paradox. 

Într-adevăr, tânărul, care încă nu a scris nimic, nu va avea decât să copieze viitoarea sa carte pentru a deveni celebru. Acest paradox este la fel de sfidător pentru raţiunea pământeană ca şi cel precedent.
Fizicienii belgieni, Jacques Denearet și Dominique Lambert, consideră că: “Omul a fost conceput ca un instrument care să participe la coerența unui sistem global, cum ar fi Universul, dar nu și înțeleagă. Numeroase alte asemenea instrumente mult mai perfecţionate (extratereștrii) venind din alte galaxii, au roluri mai mult sau mai puţin importante în acest mecanism gigantic. lar noi suntem exact ca un ochi care se integrează în corpul omenesc pentru a-i asigura vederea.”