Demult, foarte demult, Fenicia a fost o ţară bogată, cu o flotă mare şi o mulţime de legături comerciale. Unică in felul ei, deţinea supremaţia în Marea Mediterană. Azi, nu a rămas nimic din civilizaţia fenicienilor, dar multe dintre realizările lor continuăm să le folosim.

Fenicienii au apărut pe teritoriile actuale ale Siriei şi Libanului. În mileniul al IV-lea î.Hr., ei au venit aici din Arabia. Combinându-se cu populaţia autohtonă, au asimilat ulterior alte triburi migratoare. Astfel a apărut acest popor, care a întemeiat o mulţime de oraşe, printre care şi Sidon, Tir, Beirut.

Cea mai mare realizare a culturii feniciene este crearea şi folosirea alfabetului. Fenicienii au fost primii care s-au gândit să redea, prin semne scrise, sunetele; în alfabetul lor existau 22 de litere, iar principiul lor de scriere a stat la baza scrisului european, inclusiv a scrisului chirilic. Fenicienii erau meşteşugari iscusiţi, de la ei s-au preluat tehnica producerii sticlei şi metodele de folosire a emailurilor pe stofe şi pe suprafeţe metalice.

Chiar grecii îi considerau pe fenicieni invăţătorii lor. Cel mai mult s-au evidenţiat fenicienii în arta navigaţiei. Conform unei legende, primul navigator a fost un tăietor de lemne: un mare incendiu iscat în pădure i-a blocat calea de retragere şi atunci omul a tăiat un cedru, l-a împins în apă şi a plutit pe el.

Mai târziu, fenicienii au învăţat să construiască galere uşoare şi rapide. Ei au fost primii care au început să facă fundurile corăbiilor cu chila alungită. Ei au navigat în Marea Mediterană şi în Marea Neagră, ajungând până la Marea Roşie şi Oceanul Indian; şi tot ei au înconjurat pentru prima dată Africa. Fenicienii se orientau după Soare şi după stele, tehnică transmisă din generaţie în generaţie.

Spre deosebire de contemporanii lor, fenicienii tindeau să evite războaiele, rezolvând toate problemele pe cale diplomatică. Ei considerau comerţul o îndeletnicire onorabilă, aducând mărfuri din toate părţile lumii. Oraşele lor nu erau întărite. Până în secolul al IX-lea Fenicia era o uniune de oraşe, şi nu un stat aparte. Atunci când de oraşele lor s-au apropiat asirienii, fenicienii şi-au revizuit politica.

Pigmalion, regele Tirului, a adunat în grabă armatele sale, respingând atacul. În acelaşi timp, în întreaga zonă a început o epidemie de răpciugă. Pigmalion a fost nevoit să-i ia zilele unchiului său şi cumnatului său de soră; soţia acestuia, regina Elissa, părăsise oraşul. impreună cu alţi fenicieni, ea s-a îmbarcat pe o navă, incredintându-şi soarta zeului navigatorilor Melqart.

A ajuns pe coasta Africii, unde, de 300 de ani, existau coloniile feniciene Utica, Hippo, Hadriintum. Elissa l-a rugat pe guvernatorul local să-i cedeze nişte pământuri. Acesta a spus fenicienilor că le oferă doar atât pămant cât poate fi acoperit cu o piele de bou. Atunci, înţeleapta regină a tăiat pielea în fâşii înguste, pe care le-a inşirat pe o colină intreagă. În scurt timp, aici a fost înălţat un oraş, unde veneau locuitorii bă tinaşi, pentru a vinde noilor sosiţi produse alimentare şi diverse mărfuri. Astfel a fost intemeiată Cartagina. Foarte curând, oraşul a devenit unul dintre cele mai mari şi mai bogate aşezări din lumea antică.

În perioada de inflorire maximă, populaţia acestui oraş ajunsese la un milion de locuitori. Pe istmul care desparte oraşul de continent, fenicienii au înălţat trei rânduri de ziduri cu inălţimea de 15 metri şi grosimea de 10 metri. În turnurile puternice au fost săpate subsoluri cu o adâncime de 10 metri. Dinspre mare, Cartagina era apărată de un zid. În interiorul oraşului erau dispuse cazarmele pentru 20 de mii de pedestraşi şi 4 000 de călăreţi; au fost găsite grajduri pentru 4 000 de cai şi 300 de elefanţi.

Apa ajungea în Cartagina printr-un canal cu lungimea de 132 kilometri şi se păstra în cisterne mari subterane, pentru ca locuitorii să nu moară de sete în timpul asedierii oraşului. În oraş se afla şi un izvor subteran. Cartagina avea multe biblioteci, care conţineau numeroase referiri asupra călătoriilor maritime, compuneri ale istoricilor, tratate ale filozofului Clitomach, manuale de agronomie. Din păcate, toate acestea au fost distruse de către romani. S-au păstrat doar unele cărţi traduse în latină şi în greacă. Citindu-le, îţi poţi da seama cât de mare a fost contribuţia adusă de cartaginezi la dezvoltarea civilizaţiei.

Principala ocupaţie a cartaginezilor era comertul. Depozitele oraşului erau pline cu ulei adus din Sicilia, vinuri din Rodos, carne de vită din Syrtica, staniu din Bretania, argint din Spania, fier din Elba, stofe din Malta, obiecte de sticlă din Egipt, ceramică din Grecia şi tablouri, piei şi bijuterii din aur şi argint confecţionate chiar în Cartagina. Deosebit de preţioasă era sarea; aceasta era obţinută din lacurile sărate aflate în deşertul Sahara. Chiar şi în oraşele din apropierea acestor lacuri, sarea era foarte scumpă, ajungând la preţul metalelor preţioase. Cartaginezii efectuau comerţ pe un teritoriu vast, care se intindea până în Africa de Vest şi Irlanda. Vasele lor nu numai că ajungeau până la hotarele continentului european, dar şi treceau de ele. Deasupra etravelor, adesea se înălţau medalioane sculptate, intruchipând capete de cai, iar navele erau numite „cai de mare”. Pe „pomeţii” vaselor, fenicienii pictau ochi albaştri. Această tradiţie s-a păstrat până azi — sub formă de drapele — pe pupele bărcilor navelor militare. Imaginea ochilor a rămas principalul element de decor al şalupelor pescăreşti din Malta, colonie înfiinţată de fenicieni încă în secolul al XIII-lea i.Hr.

În căutare de noi pieţe de desfacere, cartaginezii organizau mari expediţii maritime. Astfel, o expediţie condusă de navigatorul Himilcon a cercetat peninsulele Bretania şi Cornwall, a trecut prin Strâmtoarea Mânecii, plutind până la gurile de vărsare ale Rinului. Fenicienii au incercat să traverseze Oceanul Atlantic. Au reuşit să navigheze până la Marea Sargaselor şi se părea că vor ajunge şi în America, dar au făcut cale intoarsă, iar Himilcon a notat: „Mai departe, spre vest de Coloanele lui Melqart (adică Gibraltar), marea este nemărginită„. Un eveniment aparte a fost expediţia lui Hanno Navigatorul pe coasta Africii de Vest. La această expediţie au participat aproape 30 000 de oameni, ambarcaţi pe 60 de nave.

Cartaginezii au ajuns în Camerun şi, pe unde treceau, întemeiau noi tăţi, în care lăsau oamenii lor de pe vase. În primele trei secole de existenţă, fenicienii au reuşit să evite conflictele militare de mare amploare, ducând o viaţă paşnică. Din secolul al VI-lea i.Hr., au trebuit să opună rezistenţă năvălitorilor greci, care işi lărgeau sfera de influenţă şi care doreau să-i alunge pe fenicieni din Syrtic şi Sicilia. A început un şir de războaie care au durat 400 de ani şi s-au incheiat prin distrugerea Cartaginei de către romani. Mai întâi, a dispărut Fenicia, în anul 332 fiind atacată de armatele lui Alexandru Macedon. După un asediu de şapte luni, oraşul Tir a fost cucerit şi distrus, iar locuitorii lui, câţi rămăseseră în viaţă, au fost făcuţi robi. Astfel şi-a încheiat existenţa „ramura orientala” a fenicienilor.

La vest, cartaginezii, asociindu-se cu romanii, au reuşit să oprească inaintarea grecilor, distrugând în anul 275 i.Hr., în Sicilia, armata lui Pyrrhus. După doar zece ani, din cauza contradicţiilor apărute între Roma şi Cartagina, tot în Sicilia, a început un război între aceste ţări, foste aliate, două „supraputeri” ale lumii antice. Romanii erau agresivi şi crunţi, chiar şi pentru acea epocă zbuciumată. Istoria Statului Roman era constituită dintr-un sir de războaie interminabile, duse într-un spaţiu întins din Britania, în vest, până la Dunăre, în nord, până în Asia Mijlocie, la est, şi până la Garamantia, în sud. „Romanule, ţine minte”, scria Virgiliu, „să conduci autoritar popoarele. Aici trebuie să-ţi aplici arta ta: să instalezi pacea şi ordinea”. Politica romană de acaparare şi dorinţa de a obţine supremaţia, în vestul Mării Mediterane, a condus la un conflict direct cu Cartagina. Senatorul şi istoricul Cato cel Bătrân işi încheia orice cuvântare în Senat cu permanentul îndemn: „Delenda Cartago!” („Distrugeţi Cartagina!”). In total, au fost trei confruntări armate. Primul război a durat 24 de ani (anii 264-241 i.Hr.).

Până în anul 256, invingeau când cartaginezii, când romanii; atunci a fost învinsă flota cartagineză, în lupta de lângă insulele Egadi. Anul 241 aduce pacea, dar Cartagina pierde Sicilia, rămânând în continuare o mare putere militară. si maritimă. Un nou război a început în anul 218 i.Hr. şi a durat 17 ani. Romanii doreau cu orice preţ să distrugă. Cartagina, care le bloca drumul spre obţinerea supremaţiei; cartaginezii voiau să slăbească puterea Romei, aliindu-se cu Macedonia şi Siria, pentru a crea un echilibru de forţe în Marea Mediterană.

Pentru romani, era deosebit de important ca să-şi poată menţine dominaţia asupra mării. De aceea, victoriile strălucite ale celebrului conducător al cartaginezilor, Hannibal, — în bătăliile de la Ticinus, Trebia, Cannae şi Transimene — au putut amâna, dar nu au putut evita înfrângerea de la Zama, in anul 202 i.Hr., şi distrugerea Cartaginei. În 218-201 î.Hr., Războiul Punic, numit şi „Războiul contra lui Hannibal”, a pus capăt dominaţiei cartaginezilor în această zonă, ei păstrându-şi doar teritoriile din jurul metropolei.

Nu s-au pierdut cu firea, continuând să se ocupe cu agricultura şi comerţul. Atunci, romanii au hotărât să nimicească pentru totdeauna acest adversar dur, care renăstea ca Pasărea Phoenix. Cartaginei i s-a dat un ultimatum: să predea 300 de copii drept ostatici şi să depună armele. Cartaginezii au fost de acord. Duşi pe corăbii, copiii erau transportaţi la Roma. Romanii, după ce au primit şi 200 de mii de seturi de arme şi 3 000 de catapulte, au mai formulat o solicitare: Cartagina să fie părăsită de locuitorii săi, iar aceştia să se retragă în interiorul continentului. Refuzul ar fi însemnat pentru cartaginezi moartea, iar îndeplinirea însemna renunţarea la comerţ, la navigaţie, ulterior încetând să mai existe ca popor şi dizolvându-se printre băştinaşi. Locuitorii oraşului au refuzat această solicitare.

În anul 149 î.Hr., romanii încep un nou asediu al Cartaginei, care a durat până în anul 146. Cartaginezii se opuneau cu un eroism nemaiîntâlnit, refuzând toate propunerile de capitulare, respingând atacurile tot mai numeroase. Bărbaţi si femei lucrau fără întrerupere în ateliere, confecţionând zilnic 300 de paloşe, 100 140 de scuturi, 500 de lănci şi suliţe şi 1000 de săgeţi pentru baliste. Funiile pentru catapulte erau împletite din părul femeilor. Pentru construcţia vaselor maritime, topeau statuile din cupru şi scoteau grinzile de lemn ale caselor. Când Cartagina a fost cuprinsă de flăcări, Hasdrubal, care conducea apărarea oraşului, a încercat, în ultimul moment, să se retragă din faţa cuceritorilor, insă nu i s-a permis să iasă din oraş. În faţa templului Eshmoun, el a cedat paloşul său conducătorului oştilor romane, consulul Publius Cornelius Scipio Aemilianus.

Luptele au încetat pentru un timp. Soţia lui Hasdrubal, Sofonisla, i-a reproşat că e fricos şi, luându-şi copiii de mână, a intrat în templul unde se refugiaseră ultimii 900 de apărători ai oraşului, care refuzaseră să se predea atacatorilor, şi a murit împreună cu ei. Din 700 de mii de locuitori, aflaţi în Cartagina înainte de asediu, au rămas în viaţă doar 50 de mii, aceştia fiind făcuţi robi. După ce focul a înghiţit tot ce se putea din Cartagina, ruinele ei au fost şterse de pe faţa pământului. Locul pe care s-a aflat oraşul a fost arat, presărat cu sare şi blestemat. Astfel şi-au încheiat fenicienii existenţa în Africa.

Amintirea despre acest talentat popor de navigatori şi descoperitori de noi pământuri s-a păstrat în denumirile geografice: Tunisia poartă numele zeiţei feniciene a Lunii; Spania, în limba feniciană, înseamnă „plaja iepuraşilor”; chiar şi cuvântul Europa este fenician, însemnând „soarele care apune”.