Toate Drumurile Duc la Roma

Drumurile romane constituiau o reţea de căi special create de romani pentru deplasarea rapidă a armatelor, caravanelor comerciale şi curierilor. De cele mai multe ori, aceste căi de comunicare erau trasate în linie dreaptă între localităţile importante, fapt care permitea să se ajungă rapid la locul de destinatie. La început, drumurile erau construite în scopuri militare, ulterior căpătând un rol însemnat în dezvoltarea economică a imperiului.

Iniţial, drumurile Romei erau căi de comunicare cu multe orase ale Italiei. Pe masura cresterii imperiului Roman, astfel de căi de comunicare au început să fie construite şi pe teritoriile ocupate. Deja la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., existau norme legale privind construcţia şi deservirea drumurilor.

În legi era stabilit că lăţimea lor pe porţiunile cu suprafaţa dreaptă nu trebuie să depăşească 2,45 m (8 picioare), la cotituri — 4,9 m (16 picioare). Proprietarii loturilor de lângă drum erau obligaţi să le ingrădească spre zona de circulaţie, altfel, călătorii având dreptul să circule pe unde doreau. În anul 390 î.Hr., galii, în frunte cu Brennus, au cucerit Roma şi au început s-o jefuiască.

basorelief-pe-columna-lui-traian
Construirea unui drum. Basorelief pe Columna lui Traian

Romanii au fost salvaţi de armata lui Marcus Furius Camillus, datorită drumurilor, care au permis deplasarea rapidă a armatei. Pentru prima oară, a fost construit un drum deosebit de trainic în anul 312 î.Hr., de Appius Claudius Caecus, de la Roma la Capua. El a fost numit în onoarea creatorului său, drumul lui Appius.

Spre sfârsitul existenţei Republicii Romane, suprafaţa peninsulei era înţesată de o reţea de astfel de drumuri, fiecare drum purtând numele celui care l-a construit . Drumurilor li se atribuiau si denumirile localităţilor între care făceau legătura.

Dacă sub conducerea vreunui conducator roman se efectua repararea drumului, acesta era redenumit cu numele respectivului. Pavarea drumurilor se făcea doar pe teritoriul oraşelor şi, uneori, la intrarea în oraşe, pe restul porţiunii fiind acoperite cu nisip, piatră concasată şi pietriş din carierele invecinate. Existau si drumuri pavate de la un capăt la celalalt. Drumurile romane se construiau, in special, in linie dreapta, pe cat era posibil.

După efectuarea măsurătorilor şi calculelor geodezice, viitorul drum era marcat cu repere speciale. Erau tăiaţi arbuştii şi orice fel de vegetatie din calea construcţiei. Se evitau locurile mlăştinoase şi vecinătatea imediată a apelor. Iar când râurile erau inevitabile, constructorii direcţionau drumul spre vaduri sau construiau peste râuri poduri din lemn sau din piatră, unele dintre acestea păstrându-se şi azi. Pantele terenurilor erau reduse pentru siguranţa şi confortul circulaţiei.

Uneori, drumurile se pavau pe linii de aceeaşi altitudine, apoi coborau brusc şi urmau din nou pe linie orizontală. La cotituri, ele deveneau mult mai largi, astfel încât carele care veneau unul în întâmpinarea celuilalt să se poată feri, spre a nu li se atinge roţile.

drum roman pe insula Menorca
Drum roman pe insula Menorca

Drumurile romane nu se construiau după un plan standard, precum se crede. De obicei, construcţia de drumuri se desfăşura simultan pe câteva sectoare diferite. Astfel se explică uşoarele schimbări de direcţie, constatate de arheologi în cazul drumurilor antice. Adesea, la construcţia de drumuri erau implicaţi ostaşii, în special în perioadele de pace, acest fapt explicând prezenţa unor sectoare pavate în preajma taberelor militare. De asemenea, era folosită şi munca robilor, a locuitorilor aşezărilor învecinate sau a prizonierilor.

In consecinţă, un drum putea fi constituit din sectoare pavate la un nivel calitativ diferit, şi, din acest motiv, pe unele porţiuni se deteriora mai repede, iar pe altele rămânea utilizabil vreme îndelungată. Celebra frază „Toate drumurile duc la Roma” a apărut în anumite circumstanţe. Roma, în acele timpuri, era centrul imperiului, de aceea reţeaua de drumuri era construită astfel, încât călătorul, pornind din orice punct al imperiului, putea ajunge în capitală, fără a se rătăci – pur şi simplu, atunci când ajungea la cotituri, trebuia să aleagă să meargă pe drumul cel mai lat. In perioada înfloririi imperiului, lungimea totală a drumurilor era, conform diverselor aprecieri ale istoricilor, de la 80 până la 300 000 de kilometri. Comercianţii se foloseau de ele aproape imediat după ce erau terminate.

tunelul Furlo
Tunelul Furlo de pe drumul roman Flaminia

Spre deosebire de alte state din regiunea Mării Mediterane, care foloseau în scopuri comerciale căile maritime şi cele riverane, romanii au dezvoltat rute comerciale pe uscat. Acest fapt le-a permis să întreţină relaţii comerciale cu locuitorii Europei, Asiei şi Africii, înlesnind astfel expansiunea economică în întreg imperiul.

Concomitent cu amplificarea comerţului în coloniile romane, acestea au început să se specializeze în producerea de mărfuri (vinurile şi uleiurile erau produse pe teritoriul Iberiei, articolele de ceramică şi carnea în Galia). S-ar putea spune că reţeaua romană de drumuri, în consecinţă, a facilitat cucerirea teritoriilor romane de către barbari. Dar si după căderea Imperiului Roman, drumurile romane au putut fi utilizate cel puţin o mie de ani. Unele dintre ele servesc şi contemporanilor noştri, doar că au fost acoperite cu asfalt.