Poziţia geografică avantajoasă a permis oraşului Cartagina să devină un mare centru politic şi comercial al bazinului mediteranean. Oraşul, cu o populaţie de aproximativ 70.000 de oameni, a reunit in jurul său celelalte colonii feniciene din Africa de Nord şi Spania.
Cartagina era aşezată într-o peninsulă, având ieşiri spre mare din partea sudică şi nordică. Datorită acestui fapt, oraşul era liderul comerţului mediteranean. Toate vasele care traversau marea treceau inevitabil printre coastele Siciliei şi Tunisiei.
Pe litoralul Cartaginei au fost construite două porturi: unul era destinat flotei militare şi putea primi 220 de corăbii, iar celălait era destinat corăbiilor comerciale. Pe istmul care despărţea porturile era construit un turn enorm, înconjurat de zid. Oraşul era alimentat cu apă printr-un apeduct lung de 132 km, construit între anii 120- 131 d.Hr., care aducea apă proaspătă din masivul muntos Djebel Zaghouan. Resturi ale acestui vechi apeduct roman se mai văd şi azi la Mohammedia (la sud de Tunis).
Lungimea zidurilor oraşului era de 37 de kilometri, iar înăltimea lor in unele locuri, era de 12 metri. Cea mai mare parte a zidurilor Cartaginei erau ridicate din partea litoralului, fapt care-l făcea de necucerit dinspre mare. La putere se afla un sistem aristocratic, iar organul superior de conducere era sfatul bătrânilor, care era alcătuit din 10 persoane (mai târziu numărul lor a crescut până la 30). Mai exista şi adunarea populară, dar rolul ei era pur formal, fiind convocată foarte rar. Deşi fenicienii locuiau pe teritoriul bazinului mediteranean, foarte rar se întâmpla ca ei să aibă aceeaşi religie. Locuitorii Cartaginei au moştenit religia canaană de la strămoşii fenicieni.
Timp de mai multe secole, Cartagina a trimis, anual, soli în oraşul Tir, pentru a aduce jertfe. Zeităţile supreme în Cartagina erau Ba’al-Hammon şi Tanit. Populaţia era împărţită în câteva grupuri, după etnie. Cei mai dezavantajaţi erau libienii.
Teritoriul Libiei era impărţitin regiuni care se supuneau strategilor. Aici, impozitele erau foarte mari, iar colectarea lor era însoţită de numeroase abuzuri. Acest fapt dădea naştere unor răscoale, care erau înăbuşite cu cruzime. Libienii erau recrutati cu forţa în armată, dar eficacitatea acestor unităţi era foarte scăzută.
Cartagina a creat o reţea comercială (domeniul principal de activitate era importul metalelor) foarte vastă, baza acesteia fiind pusă chiar de strămoşii lor, fenicienii.
Monopolui comercial era susţinut de flota puternică şi armata de mercenari. Spre deosebire de Roma republicană, în Cartagina, temelia societăţii nu era reprezentată de micii agricultori. Cea mai mare parte a teritoriilor africane, care se aflau sub dominaţia Cartaginei, a fost împărţită între cetăţenii avuţi. În unele dintre ele, gospodărirea se făcea pe bază ştiinţifică.
Negustorii cartagineni căutau în permanenţă să descopere pieţe noi. Aproximativ în anul 480 î.Hr., navigatorii din Cartagina au acostat în Cornwall, Marea Britanie, teritoriu bogat în staniu. Peste 30 de ani, a fost întreprinsă o expediţie, care număra 60 de corăbii, cu echipajul de 30 000 de bărbati şi femei. Oamenii au debarcat în diferite locuri, pentru a organiza colonii noi. Nu este exclus ca uhele nave să fi navigat de-a lungul coastei africane, până la Golful Guineei şi chiar până în Camerun.
Spiritul întreprinzător al locuitorilor a condiţionat bogăţia şi influenţa Cartaginei. Chiar şi înfrângerea în două războaie n-a curmat viaţa oraşului. După o refacere rapidă, acesta şi-a recucerit titlul de cel mai bogat oraş antic.
Prosperitatea Cartaginei deranja imperiul Roman. În acel timp, comerţul devenise o ramură foarte importantă în economia Romei, iar concurenţa, reprezentată de Cartagina, complica dezvoltarea ei. Cea mai mare parte a senatului roman a votat pentru a incepe războiul.
În acel timp, numidienii (locuitori ai Numidiei, regiune din nordul Africii), care anterior atacau Cartagina, au început să cotropească teritoriile acesteia, iar plângerile locuitorilor de aici erau ignorate, dându-se dreptate Numidiei. Din acel moment, cartaginenii au început sa raspundă agresiunii militare. Roma a reacţionat prompt, imputându-le începerea războiului fără permisiune. Armata romană a venit la Cartagina, speriindu-i pe locuitori. Comandatul romanilor a cerut demolarea oraşului şi reconstruirea lui ulterioară, într-un alt loc, departe de mare. Asediaţii au cerut o lună pentru a lua o decizie, dar au folosit acest timp pentru pregătirea de război. Aşa a început al 111-lea război punic.
Oraşul, având fortificaţii foarte bune, a fost ocupat abia peste trei ani, după lupte crâncene. Cartagina a fost devastată şi distrusă, iar din 500 000 de oameni, care constituiau populaţia locală, au supravieţuit doar 50 000. Ulterior, oraşul a devenit o provincie a Imperiului Roman. Literatura din perioada înfloritoare a Cartaginei a fost arsă, rămânând doar puţine opere care au supravieţuit dezastrului.