Licuriciul – Controversat în credințele românilor

În credintele românești licuriciul apare într-o dublă ipostază, pendulând între benefic si malefic. Astfel, el este denumit „făclieş”, „steluță”, „scânteiaş”, „focul lui Dumnezeu” şi „puiul Satanei”, „ochiul şarpelui din rai”, „scânteia şi biciul lui Sf. Petru”. (Simeon Florea Marian – „Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor”, 1903). Legendele despre licurici afirmă că această insectă s-a născut din fărâmele Satanei, din trupul unui flăcău ucis de dușmanul său, sau din îngerii răi, care au vrut să între în Rai. Potrivit altor istorisiri, licuriciul s-a mai născut dintr-un înger îndrăgostit de o pământeancă şi dintr-un dar făcut de Dumnezeu Sfântului Petru.

licurici
Un licurici

Licuriciul vindeca orbirea şi frigurile

Pe de o parte, licuriciul este bun și ajută la vindecarea orbirii, frigurilor, sperieturilor copiilor, pentru că „aduce” lumină şi căldură, alungând bezna, răceala, spaima. Pe de altă parte, el poate anunţa prezenţa diavolului şi poate transmite omului anumite trăsături malefice.

Ambivalenţa acestei reprezentări (pozitiv-negativ, benefic-malefic) constituie expresia mitologică a unor concepte contradictorii. Licuriciul uimește, dincolo de orice capacitate de a vindeca sau îmbolnăvi, prin simplul (şi ilogicul!) fapt că este o vietate care „produce” lumină.

baiat pe camp si licurici

Din perspectiva clasificărilor folclorice, lumina are două surse: sacră (venită de la fiinţe si fenomene supranaturale: Soarele, Luna, Dumnezeu, diavolul, vâlvele, comorile etc.) şi tehnică (focul, lumânarea, opaiţul, amnarul s.a.). Spre deosebire de acestea, Iicuriciul nu este nici o prezenţă divină, nici rezultatul unui proces tehnic; el contrazice, prin existenţa sa, legile acestei lumi.

Mai mult, strălucirea licuriciului nu provoacă „stingerea”, pieirea treptată a acestuia (ca în cazul surselor tehnice). Deci, el sfidează atât ordinea sacră, cât şi pe cea profană.

Licurici într-un borcan (in captivitate)
Licurici într-un borcan

Aproape de Dumnezeu, dar și de diavol

Licuriciul se manifestă „în mod inegal” (Mihai Coman – „Bestiarul mitologic românesc”, 1996): el este de neobservat ziua şi strălucitor noaptea. Dintr-un punct de vedere, el stă aproape de Soare şi de Dumnezeu, iar din altul stă aproape de diavol şi de celelalte fiineţe ce aparţin regimului nocturn. 

Alt paradox al licuriciului: lumina sa este rece, nu dă viaţă sau căldură. Licuricii sunt ca şi comorile blestemate: luminează pentru a înșela, pentru a amăgi. Fiind sursa unei lumini stranii, această insectă este valorizată mai mult negativ, fiind situată în mitologia populară românească mai aproape de malefic decât de benefic.

Interesant este de urmărit și felul în care se încadrează licuriciul în unele dintre mitologiile asiatice: japonezii au, spre exemplu, o sărbătoare a licuricilor, în timp ce chinezii, îl apreciază şi ei, de vreme ce luminează în timpul nopţii studiile şi lucrările studenților săraci. În Vietnamul de Sud licuriciul se opune păianjenului, care este un simbol al sufletului omului de rând. Insecta strălucitoare încapsulează pentru vecie sufletele eroilor.