Obeliscul care este admirat în prezent la Paris, în Place de la Concorde a ajuns în Franţa în pofida interesului englezilor de a deține monumentul antic. În primele decenii ale sec. al XIX-lea Mohamed Ali, suveranul Egiptului, încuraja comerțul cu Marea Britanie dar dorea să întrețină relaţii cordiale şi cu guvernul francez. De aceea el a acceptat să negocieze vânzarea sau donarea unor obiecte antice.

Consulului francez din Alexandria i-a fost oferit iniţial obeliscul ridicat de faraonul Tuthmosis al III-lea. Dar monolitul fusese solicitat şi de englezi. Savantul Champollion a soluţionat problema propunând ca în Franţa să fie transportat unul dintre obeliscurile de la Luxor, care de altfel erau mai frumoase și mai bine conservate.

Dar și aceste monumente fuseseră promise englezilor. Drept urmare regele Franţei, Ludovic al XVIII-lea, a desemnat un negociator oficial în persoana baronului Taylor, un diplomat care frecventa anturajul viceregelui Mohamed Ali. După îndelungate tratative suveranul Egiptului a oferit francezilor unul dintre obeliscurile de la Luxor cu condiţia ca toate cheltuielile de transport să fie suportate de cumpărători.

Înțelegerea a fost parafată în 1829. Champollion şi-a sfătuit compatrioții să aleagă obeliscul care orna latura vestică a templului. Tehnicianului Labas i-a revenit misiunea să ducă la bun sfârșit proiectul. Pentru aducerea monumentului în Franţa (obeliscul avea o înălţime de aproximativ 23 m și o greutate de 227 t) la Toulon a fost construit vaporul Luxor. Nava a părăsit rada portului în aprilie 1831 şi a ajuns la Alexandria în luna mai a aceluiaşi an.

Odată rezolvate problemele financiare şi administrative, delegaţia franceză și oficialităţile egiptene s-au deplasat cu ajutorul vaporului până în apropierea templului de la Luxor. În acea perioadă cea mai mare parte a construcţiei era acoperită de nisip, iar localnicii își clădiseră de jur împrejurul lăcaşului de cult zeci de case. 

Obeliscurile erau adânc îngropate în moloz. În interiorul sanctuarului musulmanii și-au ridicat în decursul veacurilor o mică moschee.

În timpul lucrărilor de degajare a obeliscului s-a declanșat o epidemie de holeră care a determinat sistarea tuturor activităţilor.

Profitând de creșterea nivelului Nilului, vaporul a urcat până în faţa templului și a ancorat pe ţărmul drept al fluviului. După ce materialele necesare excavării și transportului au fost depozitate, nava a rămas blocată în nisipuri deoarece, ca în fiecare an, apele au scăzut.

În pofida condițiilor nefavorabile obeliscul a fost extras din pământ şi basculat, fără a fi însă deteriorat, în numai 25 de minute.

La sfârșitul anului 1832 „acul de piatră” părăsea ţara faraonilor.

Echipajul de pe Luxor s-a confruntat cu nenumărate pericole în timpul călătoriei spre Franţa. Vaporul a fost în pericol de a se scufunda, dar în ultimul moment a fost remorcat de corveta Sfinx.

Navele au poposit ulterior în Insula Creta din cauza unei furtuni care s-a declanșat pe neașteptate. Marinarii au văzut în fenomen răzbunarea faraonului Ramses care, dincolo de mormânt, se opunea ca unul dintre obeliscurile de la Luxor să părăsească tărâmul zeilor.

După ce au plecat din Creta, comandantul de pe Sfinx a decis să facă o escală în Insula Rhodos pentru a evita un accident care putea fi fatal. 

În luna mai 1833 cele două vapoare au ancorat în Toulon.

Monumentul a ajuns în bună stare la Paris pe 23 decembrie 1833 ca un cadou exotic de Crăciun.

Ridicarea obeliscului a durat aproape trei ani; în 1836 el a fost inaugurat în prezenţa regelui Ludovic Filip.

Semnificaţia pe care vechii egipteni o dădeau „acului de piatră” este puţin cunoscută. Cu toate acestea simbolismul se bazează pe un element concret: obeliscul evocă o rază solară care luminează Pământul.

Potrivit unor legende străvechi lângă apele Nilului a apărut în mod miraculos o piatră verticală care în zorii fiecărei zile era luminată de astrul dătător de viaţă.

Mai târziu vârfurile piramidale ale obeliscurilor au fost placate cu aur.