Vecinii cei mai apropiați ai australienilor – triburile din insula Tasmania – păreau a fi înrudiți cu ei și ca origine. Ei au fost complet exterminaţi de către colonizatori încă din sec. al XIX-lea, mai înainte de a se fi putut începe studierea lor: ultima reprezentantă a populaţiei băștinașe din Tasmania a murit în 1877.

Pe cât se pare în ceea ce priveşte modul de viață, orânduirea economică socială, tasmanienii se deosebeau prea puţin de australieni și trăiau la fel ca ei, în mici comunităţi vânătorești. Ei erau mult mai săraci, poate și mai primitivi decât australienii. Unii observatori pornind probabil de la o interpretare creștină a religiei susţineau că la tasmanieni, în genere, nu exista nici cea mai mică idee religioasă. În literatura de specialitate, s-a enunțat părerea că tasmanienii reprezentau un stadiu prereliogios al dezvoltării. Dar acest lucru este puţin verosimil. Informaţiile despre religia tasmanienilor sunt extrem de sărace, dar avem suficiente temeiuri de a presupune că la ei au existat credinţe religioase.

Urme de totemism

Contrar părerii răspândite în literatură, se poate presupune că la tasmanieni au existat elemente de totemism. Observatorii au remarcat că tasmanienii respectau niște interdictii alimentare care erau diferite de la caz la caz: un om se abtinea să mănânce carnea masculului de cangur, un altul – carnea femelei de cangur etc. Aceasta se aseamănă cu tabuarea totemistă. E drept printre interdicţiile alimentare erau și unele despre care cu greu s-ar putea presupune că ar fi avut vreo contingenţă cu totemismul.

La tasmanieni exista de pildă interdicția generală de a mânca orice fel de peşte cu solzi; dintre animalele marine ei consumau numai moluştele. E greu de spus ce a putut provoca această prejudecată împotriva folosirii peștelui ca hrană, dar nu este exclus ca ea să nu fi avut nicio legătură cu religia. Este foarte posibil să fi avut o semnificaţie totemistă și acele pietricele vopsite despre care vorbeau unii observatori. Tasmanienii făceau o legătură între aceste obiecte şi anumiţi oameni (prieteni absenţi). 

Datini funerare

Contrar părerii răspândite în literatură, se poate presupune că la tasmanieni au existat elemente de totemism. Observatorii au remarcat că tasmanienii respectau niște interdictii alimentare care erau diferite de la caz la caz: un om se abtinea să mănânce carnea masculului de cangur, un altul – carnea femelei de cangur etc. Aceasta se aseamănă cu tabuarea totemistă. E drept printre interdicţiile alimentare erau și unele despre care cu greu s-ar putea presupune că ar fi avut vreo contingenţă cu totemismul.

La tasmanieni exista de pildă interdicția generală de a mânca orice fel de peşte cu solzi; dintre animalele marine ei consumau numai moluştele. E greu de spus ce a putut provoca această prejudecată împotriva folosirii peștelui ca hrană, dar nu este exclus ca ea să nu fi avut nicio legătură cu religia. Este foarte posibil să fi avut o semnificaţie totemistă și acele pietricele vopsite despre care vorbeau unii observatori. Tasmanienii făceau o legătură între aceste obiecte şi anumiţi oameni (prieteni absenţi). 

La tasmanieni existau diferite moduri de înmormântare: îngroparea în pământ, înmormântarea în aer liber, cremaţiunea cadavrului și chiar o a doua înmormântare, când oasele rămase după cremaţiune erau înhumate și se construiau deasupra lor mici colibe din joarde şi scoarţă de copac. Unii purtau cu ei, ca mijloc magic, oase de-ale morţilor.

Germeni de magie medicală

La tasmanieni, pe cât se pare, nu apăruseră încă nici un fel de vrăjitori sau şamani. Chiar magia medicală era într-o stare embrionară. Potrivit unei relatări (1842), bolnavii şi muribunzii erau îngrijiți de femei; specialişti tămăduitori nu existau (nimeni nu se pretindea mai ştiutor decât ceilalți în prescrierea şi executarea tratamentului).

Totuşi, potrivit relatării lui Henry Ling Roth (antropolog) din 1882: „existau unii care practicau tămăduirea mai mult decât alţii şi, de aceea, erau numiţi de englezi doctori”.

Spiritul nopţii

Majoritatea autorilor sunt de acord în a afirma că tasmanienii se temeau de spiritul nopţii şi de întunericul nopţii şi credeau în spiritele rele ce apar noaptea. Este posibil ca la originea acestei frici să fi fost teama de atacuri nocturne prin surprindere; în orice caz această frică era legată de nişte reprezentări animiste. Într-o relatare a lui Henry Ling Roth este menţionat numele spiritului rău al nopţii – Namma. George Augustus Robinson menționa un alt nume al acestui spirit rău – Raego-Rapper, „căruia îi atribuiau toate nenorocirile lor”.

Problema credinţei într-un Dumnezeu ceresc

În relatările unor observatori, se afirmă că în afară de spiritul nopţii, tasmanienii credeau şi într-un spirit al zilei. Pastorul W. Schmidt a depus mari eforturi spre a face din acest spirit al zilei, Dumnezeul ceresc suprem. Cu ajutorul unor speculaţii filologice trase de păr, el a interpretat, chiar unul din numele unei fiinţe mitice -Tiggana-Marrabuna – ca epitet al Dumnezeului ceresc – Suprem – Unic – Excepţional. Această născocire nu avea nici un fel de temei. La tasmanieni n-a existat, bineînțeles, cultul unui Dumnezeu ceresc, era însă posibil ca anumite imagini mitologice să fi fost legate de obiceiul iniţierii, la care existau unele aluzii (cicatrice pe corpul tasmanienilor, ca şi existenţa unor scândurele rotitoare pe care femeile nu îndrăzneau să le privească).

Cam atat despre o civilizație și o religie despre care noi, lumea occidentală știm, greșit, doar că sunt niște aborigeni care se ocupă cu un fel de samanism-vodoo.