Enigma Ordinului Templierilor

Ordinul Templierilor şi soarta sa constituie una dintre enigmele intrigante ale Evului Mediu. În istoria Ordinului există o mulţime de fapte inexplicabile. Unele dintre acestea ţin de flota templierilor, altele — de imensa lor bogăţie.

Ordinul Templierilor a fost întemeiat în anul 1119, în Ierusalim, de francezul Hugo van Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade. La început acesta era un ordin călugăresc, menit să apere peregrinii creştini europeni în Ţara Sfântă, de bandiţii prezenţi în număr mare pe drumul de la Jaffa. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a salutat crearea acestui ordin, oferindu-i drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa.

Cruciaţii o numeau Moscheea Al Aqsa Templul lui Solomon, şi de aici ordinul şi-a tras numele de Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon, sau „cavalerii templieri”.

Templierii îi înving pe sarazini
Templierii îi înving pe sarazini. Desen cca. 1770

La început, pentru a supravieţui, ordinul proaspăt format se baza pe donaţii. Emblema lor era un simbol al sărăciei, pe ea fiind reprezentaţi doi cavaleri ce călăreau acelaşi cal. Dar având un sprijin important în persoana celebrului abate Bernard de Clairvaux (canonizat ca sfânt de pe când era în viaţă) şi a nepotului unuia dintre cavalerii fondatori, templierii au început să primească donaţii din Europa, de la familii dornice să sprijine lupta (considerată creştină) din Ţara Sfântă.

Iar în 1139 papa Inocenţiu al III-lea i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe (în Europa vestică), nu trebuiau să plătească taxe şi nu răspundeau decât în faţa papei. Nucleul ordinului erau cruciaţii, care se intorseseră din cruciadele din Palestina. La începutul secolului al XIV-lea, templierii aveau deja numeroase proprietăţi. Părea că Ordinul va cuprinde curând toată Europa.

Structura organizaţională a templierilor avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor (Franţa, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou şi Ungaria) avea un Maestru al Ordinului Templierilor, toţi răspunzând în faţa Marelui Maestru, numit pe viaţă, care supraveghea şi eforturile militare ale Ordinului din Est, şi proprietăţile financiare din Vest.

În perioada de glorie a Ordinului, existau între cincisprezece şi douăzeci de mii de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi. Norma Latină, codul de comportament al Ordinului Templierilor, redactat de Bernard de Clairvaux şi fondatorul Hugues de Payen, conţinea la început 72 de clauze ce defineau comportamentul ideal al cavalerilor, iar ulterior numărul clauzelor a ajuns la câteva sute. De exemplu, templierii trebuiau să ia masa în linişte, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână şi să nu aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii.

Unui Maestru al Ordinului i se cuvenea să aibă 4 cai, unui frate capelan sau unui preot — 3, unui frate sergent — 2 şi unui gentleman valet — unul, pentru a-şi căra scutul şi lancea.

Cenotafele de marmura ale templierilor
Cenotafele de marmura ale templierilor, in cetatea rotunda a templierilor. Londra sec. XII-lea

Templierii erau împărţiţi în trei categorii: cavalerii aristocraţi, sergenţii proveniţi din oameni de rând şi clericii. Cavalerii (in robe albe cu o cruce roşie şi o mantie albă) trebuiau să fie de origine aristocratică şi să aibă unul sau doi paji — străini angajaţi pentru o anumită perioadă de timp, care, în general, nu erau membri ai Ordinului. Sergenţii, aleşi din rândurile populaţiei obişnuite, purtau o tunică neagră cu o cruce roşie în faţă şi în spate şi o manta neagră sau maro şi erau echipaţi drept cavalerie uşoară cu un singur cal, ori serveau în alte moduri, cum ar fi trarea proprietăţii Ordinului, treburi domestice sau comerţ.

Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoţi consacraţi ce aveau grijă de nevoile spirituale ale templierilor. În cadrul iniţierii în rândurile templierilor, cunoscută sub numele de recepţie (receptio), noii membri trebuiau să semneze de bunăvoie predarea întregii averi şi proprietăţi Ordinului şi să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate şi obedienţă. Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture, dacă avea permisiunea soţiei, însă nu avea voie să poarte mantaua albă.

Crucea roşie de pe robele templierilor era un simbol al martiriului: cel care murea în luptă căpăta o mare onoare şi un loc în rai. Conform legii de căpâtai a Ordinului, cavalerii nu trebuiau să se predea, ci să încerce să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească necompromiţător, precum reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale. Caracteristic pentru templieri era că ei nu recunoşteau nicio autoritate deasupra lor. Ordinul nu plătea nimănui niciun impozit.

Templierii aveau propria poliţie şi propriul tribunal; ei se deosebeau şi prin forţa armată — o armată numeroasă şi puternică efectua controlul avuţiilor Ordinului. Nimeni nu ştia cum au ajuns ei să stăpânească imensele averi. Conform statutului, templierii nu aveau dreptul să vândă nimic din averile adunate, iar în caz de necesitate urgentă, ei işi cereau permisiune de la superiorii ordinului.

Dar oamenii tot oameni rămân — în Ordin a început să se releve zgârcenia caracteristică omului. S-a ajuns până la situaţia în care templierii refuzau să-şi răscumpere din captivitate fraţii de sânge, nevoind, din avariţie, să plătească. De-a lungul timpului, despre viaţa templierilor s-au formulat ipoteze şi diferite speculaţii, dar nimic bazat pe date concrete. Trebuie să menţionăm că banii, mai ales cei metalici, erau atunci o raritate. Monede de argint practic nu se întâlneau; se simţea şi deficitul de aur.

În acele timpuri, în Europa aproape că nu se efectua extracţia de metale preţioase. O tonă de argint, adusă de templieri din Palestina, era o cantitate neindestulătoare. Şi totuşi, templierii işi aveau moneda lor, de argint, nu de aur. Cum de reuşeau acest lucru, nu se ştie. În secolele XII—XIII, a fost lansat un număr atât de mare de monede de argint, încât acestea au devenit un mijloc obişnuit de efectuare a plăţilor. În curând, pe baza acestor bani, a început o campanie de construcţie a bisericilor gotice.

Cercetătorul Jacques de Maillet afirmă că în mai puţin de 100 de ani templierii au construit 80 de catedrale si 70 de biserici mai mici. Inge Ott relatează despre elaborarea proiectelor de catedrale gotice de arhitecţii Ordinului şi descrie participarea lor la construcţii. Întrebarea la care mai mulţi cercetători caută un răspuns este: de unde luau templierii sumele colosale necesare pentru realizarea acestor edificii? La construcţia fiecărei catedrale luau parte de obicei circa 150 de oameni, fiecare primind recompensă pentru ziua de muncă. Arhitectul era plătit aparte.

O catedrală-templu era ornamentată în medie cu 2000-3000 mii de vitralii, costul unuia fiind de 15-23 livre. Pentru o comparaţie: casa unui măcelar, în Paris, costa 15 livre; casa unui aristocrat de pe Petit Pont — 900 livre; construcţia castelului contelui de Dreux l-a costat pe acesta 1175 de livre franceze şi două perechi de haine. Da, bogăţii mari au concentrat templierii în Europa. Călugării, feudalii bogaţi — toată lumea voia să fie asigurată de sprijinul Ordinului, de aceea le dăruiau templierilor cetăţi, case, pământuri… intr-atât de mult se simţea puterea şi influenţa lor, încât părea că templierii vor deveni în curând stăpânii lumii.

filip-al-iv-lea-cel-frumos
Filip al IV-lea cel Frumos

Ordinul si-a întemeiat chiar şi propria bancă, în care îşi păstra aurul, bijuteriile etc. Călugării şi toată aristocraţia se foloseau de serviciile acestei bănci. Activitatea financiară şi bogăţiile incomensurabile ale Ordinului trezeau invidia si duşmănia puternicilor lumii, îndeosebi a regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, care considera supremaţia templierilor un pericol în primul rând pentru sine, care, din lipsă de bani (el ‘insuşi avea datorii foarte mari faţă de Ordin), tindea să-şi insuşească averile lor. Privilegiile speciale pe care le avea Ordinul (de exemplu, scutirea de plată a impozitelor bisericeşti) provocau o atitudine duşmănoasă faţă de el şi din partea clericilor. Unul dintre cercetători a explicat destul de simplu apariţia bogăţiilor templierilor: „De obicei, plecând în cruciade, cavalerii feudali îşi lăsau averile în grija fraţilor Ordinului. Ştiind că, în cel mai bun caz, înapoi se va întoarce doar unul din zece (ceilalţi mureau în lupte, sau rămâneau să locuiască pe pământurile cucerite, sau deveneau templieri), este clar cu ce viteză se îmbogăţea Ordinul„. Alţi savanţi au lansat ipoteza că templierii s-au îmbogăţit pe baza minelor de argint din America de Sud.

La potenţialele călătorii regulate ale templierilor în America se referă mulţi cercetători. Jacques de Maillet argumentează în mod deosebit această ipoteză. De exemplu, el face referiri la reprezentările sculpturale ale indienilor pe frontonul celui de al XII-lea edificiu sfânt ridicat de templieri în oraşul Verelav din Bourgogne, afirmând că acesti indieni, cu lobii urechilor întinşi, au fost văzuţi de templieri în America şi apoi au fost reprezentaţi în sculpturi. De Maillet publică şi fotografia acestui fronton. Ideea prezintă interes, dar scepticii afirmă că aceasta este reprezentarea unor fiinţe mitice. Celelalte argumente ale lui De Maillet sunt şi mai neconvingătoare.

Nu demult, în Arhiva Natională a Franţei, au fost găsite ştampilele Ordinului, achiziţionate de oamenii lui Filip cel Frumos în anul 1307. Pe una dintre ştampilele ataşate la Document şi care ţin de dosarul Marelui Magistru, poate fi văzută. inscripţia „Enigma Templului”. În centru este situată o figură de om, care aminteşte chipul unui indian american. Acesta are legată la şold o bucată de material, pe cap — o coroană din pene, în mâna dreaptă — o suliţă.

Există date potrivit cărora argintul şi monedele din argint care au ajuns în Europa în cantităţi mari în timpul Conchistei aveau pe verso simbolurile templierilor, fapt care a fost ţinut în taină vreme îndelungată şi care i-a şocat pe cercetătorii din secolul al XX-lea. Într-un cuvânt, chiar dacă nu există dovezi, nu putem ignora versiunea conform căreia templierii ştiau de existenţa Lumii Noi, bogată în argint. Poate că aceasta era cea mai mare taină a lor. Savanţii se interesează de asemenea de legătura misterioasă existentă între Ordin şi Sfântul Graal. Sfântul Graal reprezintă o comoară presupusă a catarilor (aderenţii unei erezii crestine din Evul Mediu), elogiată în romanele celebre, născute la curtea conţilor Champagne şi strâns legate de întemeierea Ordinului Templierilor.

Graalul in centrul Mesei Rotunde. In jurul careia stau cavalerii. Miniatura din Evul Mediu
Graalul in centrul Mesei Rotunde. In jurul careia stau cavalerii. Miniatura din Evul Mediu

Sfântul Graal, investit cu o putere misterioasă, căruia i-a mers vestea de izvor a tot felul de bogăţii şi al fertilităţii pământului, este, desigur, legendar, însă în ciclul acestor legende se poate sesiza şi o urmă de adevăr.

Acum opt secole, Wolfram von Eschenbach, în romanul său „Perceval”, i-a descris pe templieri drept custozi ai Sfântului Graal şi ei nu au negat acest lucru. Se consideră că pe scutul cu stemă al unuia dintre cavalerii Sfântului Graal — Galahad — a fost reprezentată o cruce roşie cu opt braţe pe fundal alb — semnul distinctiv al templierilor. Probabil, deja în epoca Evului Mediu, reprezentările custozilor Sfântului Graal coincideau cu reprezentările cavalerilor Ordinului Templierilor.

O altă enigmă, ce prezintă interes şi care adesea erezeşte dispute, se referă la flota templierilor. Pe tărmul Oceanului Atlantic ei aveau câteva porturi. Savanţii nici astăzi nu au înţeles logica amplasării acestor porturi şi care a fost scopul lor. Unele sunt amplasate astfel, încât spaţiul aflat intre ele este mult mai comod să-l parcurgi pe uscat, decât pe mare. Cel mai cunoscut dintre acestea este portul La Rochelle. Acest lucru de neînţeles a rămas neexplicat şi astăzi. Unicul fapt care se cunoaşte cu certitudine puterea templierilor. Ei nu se temeau de nimeni. Odată cu urcarea pe tron al lui Filip cel Frumos s-a terminat viaţa lor lipsită de griji. Impotriva templierilor a fost pregătită o operaţiune militară minuţioasă. Fiind vinuiţi de erezie, locuinţele lor au început să fie distruse, iar avuţiile le erau confiscate.

Pe 22 martie 1312, în urmă cu 700 de ani, Papa Clement al V-lea dizolvă. Ordinul Cavalerilor Templieri. Capul Bisericii Catolice a acţionat la presiunea regelui francez al vremii, Filip cel Frumos, care-i acuza pe Templieri de erezie. Prin semnarea unui act administrativ papal, Vox In Excelso, se încheia existenţa Cavalerilor Templieri. Legea privind desfiinţarea Ordinului, emisă de Papa de la Roma, a pus în pericol existenţa Ordinului. Situaţia lui era agravată şi de faptul că, în timpul existenţei Ordinului, templierii nu şi-au achiziţionat în Europa un teritoriu al lor, de aceea nu se puteau apăra de ameninţări de acest fel.

acuzarea-lui-jacques-de-molay
Acuzarea lui Jacques de Molay

Presiunea autorităţilor se simţea la fiecare pas. Templierii au început să se gândească serios la protejarea avuţiilor şi vieţilor lor, dar nu aveau unde se retrage. Vikingii nu erau prea ospitalieri şi nu s-au angajat să-i găzduiască, în pofida îndelungatelor relaţii comerciale pe care le-au avut cu aceştia. Poate că au fost găzduiţi în America, mai precis, în Mexic? Există şi o astfel de ipoteză. După un timp, Ordinul şi-a încetat existenţa. Nici până acum nu s-a aflat unde au dispărut toţi templierii dintr-odată, scăpând de urmăriri. Istoricii, studiind documentele şi mărturiile acelor vremuri, au manifestat un interes deosebit pentru relatările făcute de un cavaler. El afirma că, în noaptea din ajunul zilei în care s-au efectuat arestări în masă, din Paris au ieşit trei care acoperite, umplute cu lăzi, în care se aflau comorile Templului. Carele erau insoţite de un convoi format din patruzeci şi doi de cavaleri, în frunte cu maestrul. Cavalerii si încărcătura trebuiau să ajungă în unul dintre porturi, unde îi aşteptau şaptesprezece corăbii. Doar că nu este logic să transporţi pe şaptesprezece corăbii conţinutul a trei care.

Poate că averile lor au fost transportate şi altă dată, în alte locuri? Şi cine ştie ce se afla intr-adevăr în aceste care? Savanţii presupun că acestea puteau fi documentele de arhivă ale Ordinului. Nu se ştie nici astăzi în care direcţie au pornit corăbiile templierilor.