Unul dintre cele mai controversate fenomene ce se petrec pe Terra are loc în zona cunoscută atât de marinari, cât şi de aviatori, sub numele de Triunghiul Bermudelor. În decursul timpului, locul cu pricina a mai căpătat alte denumiri precum: Triunghiul Morţii, Trap sau Capcana Cerului. De un secol şi ceva, de când fenomenele inexplicabile petrecute aici au atras atenţia oamenilor de stiinţă si cercetătorilor de fenomene insolite, au fost vehiculate zeci şi zeci de teorii, una mai originală decât alta, aducând cele mai năstruşnice explicaţii şi ipoteze, dar care nu au reuşit cu nimic să ridice vălul misterului. S-au căutat similitudini ale fenomenului, fiind identificată o zonă relativ asemănătoare în Oceanul Pacific, cunoscută sub numele de Triunghiul Diavolului.

Toate investigaţille desfăşurate în cele două zone amintite au certificat existenţa unor fenomene a căror origine a rămas necunoscută până în prezent. Cele mai fantastice explicatii (între care bineînţeles că nu lipsesc cele ce implică extratereştri si OZN-uri) nu reuşesc să spulbere aura de stranietate a acestor locuri. Conform literaturii ce a promovat subiectul în cauză, victimele sunt nave civile (de pasageri, mărfuri, sau cu câte un călător solitar), nave militare (submersibile şi de suprafaţă), avioane civile, cât si ale forţelor aeriene militare.

Deşi nu sunt la fel de celebre ca si Triunghlul Bermudelor, există totuşi locuri înzestrate cu proprietăţi stranii şi în alte părţi ale globului. Ne vom ocupa în continuare de o regiune mai putin cunoscută de pe suprafaţa Mării Negre, numită Triunghiul Mortii (Vârtejul Mortii). Zona respectivă „călătoreşte” pe supraţaţa Mării Negre, neavând coordonate fixe. Fenomenul este cunoscut încă din secolul XIII şi este descris în diferite lucrări turceşti din perioada secolelor XIV-XVI. Nenumărate asemenea povestiri din perioada respectivă relatează despre dispariţii surprinzătoare în apele Mării Negre, care se petreceau întotdeauna pe o mare absolut calmă şi în plină zi. Alături de povestirile turcesti sunt si unele povestiri rusesti din secolele XIV-XVI, care relatează despre un „vârtej alb”, ce târa la fundul mării corăbii şi oameni, chiar şi păsările ce survolau zona respectivă.

De regulă, în scrieri, faptele sunt povestite de persoane care au fost de faţă la manifestarea acestui fenomen, şi au scăpat cu greu din aceste vârtejuri. În urma analizei amănunţite atât istoriografice, cât şi oceanografice, s-a stabilit că fenomenul în cauză este mobil, deplasându-se pe suprafaţa Mării Negre. În urma studiului atent, a rezultat că este vorba de o suprafaţă poligonală ce îşi schimbă aleator Forma şi dimensiunile, încadrându-se în general într-o arie de aproximativ 9-16 kilometri pătrati în care se manifestă o formă bizară de magnetism ce afectează instrumentele de navigaţie şi simţul de orientare al animalelor şi al păsărilor. A reieşit că este vorba de o anomalie magnetică şi gravitaţională, aflată în continuă mişcare. Deplasarea lentă a acesteia are loc şi acum, poziţionarea sa fiind identificată, în prezent, undeva într-o zonă situată pe linia imaginară ce uneşte Portul Sulina cu Insula Serpilor.

Date mai concrete asupra unor dispariţii misterioase cauzate de acest fenomen au fost făcute publice după dispariţia URSS. Informaţiile despre acest fenomen erau considerate de sovietici strict secrete şi erau studiate în scopul folosirii lor pe timpul operaţiunilor militare navale. Astfel, aflăm despre disparitia, la 31 mai 1944, a crucişătorului Tiorkovski, la sud de Crimeea, la 70 de km în largul mării, în, plină zi, pe mare liniştită. Epava lui nu a fost găsită niciodată. Cu toate că vremea era excelentă, căpitanul unei nave vecine, de însotire, povesteşte că respectivul crucişător a fost învăluit deodată de o ceaţă neagră cu sclipiri verzi după care… a dispărut pur şi simplu din raza vizuală şi de pe ecranele radar.

La numai două luni după această întâmplare, o formaţie de avioane IL2 a dispărut într-o zonă apropiată celei amintite, după ce a intrat în nişte nori negri cu sclipiri verzi, de unde nu a mai ieşit niciodată. Deşi erau urmărite optic şi vizual, cât şi prin mijloace radar, ele au dispărut brusc nu au mai fost găsite niciodată. Luându-se în calcul numărul mare de martori ce asistaseră la cele două evenimente enunţate mai sus, Marele Stat Major al armatei sovietice, suspectând existenţa unei arme secrete germane, a dezlăntuit o vastă actiune de cercetare pentru identificarea epavelor. Singurele date certe sunt cele rezultate din ultimile transmisiuni ale piloţilor ce relatau disperaţi că au intrat într-o ceaţă sau un nor foarte dens din care nu mai pot ieşi, aparatura de navigaţie blocându-se.

Nave si avioane care dispar în „Triunghiul morții”

Din unele informatii, provenind din surse marinăreşti, rezultă că fenomenul s-ar mai fi repetat în decursul timpului cu alte nave sovietice în cursul unor manevre militare ce aveau loc pe Marea Neagră. Este evocată o întreagă listă de nave militare şi civile, cât si aeronave dispărute în mod inexplicabil pe Marea Neagră până în zilele noastre. De asemenea, a făcut vâlvă un tir cu rachete navale, tras de sovietici, în care rachetele au dispărut brusc fără explozie, sau urme materiale dintr-un nor negru cu scântei verzui.

Pescarii cunosc zona iar întâmplările de acest tip fac parte din folclorul pescăresc. O altă întâmplare misterioasă s-a petrecut in urma cu 30 de ani, în 1990, când un aparat de zbor grecesc s-a…”volatilizat” fără urme la aproximativ 40 de kilometri de ţărmul românesc. Interesant de semnalat este faptul că pescarii români, ucrainieni şi bulgari ocolesc de multă vreme acea regiune, deoarece există diferite legende şi superstiţii că acolo este o „apă blestemată”. Presa grecească din Atena atrăgea atenţia că avionul grecesc dispărut, fiind unul particular, pilotul nu cunoştea traseul de ocolire al zonei respective care ar fi fost semnalat curent avioanelor de curse regulate, oficiale, dar ziarele subliniau totodată că este necesar ca oficialităţile ţărilor riverane să precizeze clar care sunt coordonatele „zonei ucigaşe”, pentru a evita pe, viitor alte evenimente tragice. Totuşi, frecvenţa acestor dispariţii este mică, mai ales datorită faptului că este o regiune mai puţin frecventată si, în general, ocolită.

Ziua in care 80 de oameni au disparut

Cercerătorii ruşi si ucrainieni sunt de altă părere, susţinând că aceste anomalii magnetice şi gravitaţionale au o frecvenţă îngrijorătoare, şi anume de una la două-trei zile. Ei au emis ipoteza că aceste anomalii ar putea fi porţi către alte lumi paralele sau de intrare în alte dimensiuni spaţio-temporale care se deschid numai în anumite momente şi pentru fracţiuni foarte mici de timp. Unul dintre incidentele care au dat cel mai mult de gândit a fost surprinzătoarea dispariţie petrecută în 1991, când 80 de muncitori, care lucrau pe o platformă marină rusească de extracţie a petrolului, au dispărut fără urmă. Platforma era conectată prin legături de transmisiuni cu baza de la tărm şi cu alte câteva nave cu care era stabilit un protocol de comunicare zilnic.

Într-o zi, tără nici un S.O.S. sau alt avertisment, platforma a rămas mută la toate încercările de stabilire a contactului prin cele de transmisiuni. După câteva ore de apeluri disperate, baza a intrat în panică si a alertat paza de coastă. O escadrilă de avioane militare a făcut o recunoaştere pe suprafaţa mării, deoarece platforma efectiv dispăruse de la locul unde era amplasată. După căutări asidue, ea a fost descoperită la 50 de kilometri mai departe decât locul iniţial de amplasare, plutind în derivă, fără nici o urmă de viată la bord şi fără nici un indiciu care să lămurească misterul dispariţiei echipajului. La debarcarea pe platformă a trupelor militare de cercetare, aceasta arăta de parcă cei 80 de oameni o părăsiseră în grabă, fără să işi ia nici un fel de bagaje, haine sau alte lucruri intime. Hrana se afla pe foc, iar ţigările încă mai fumegau. Totul a rămas fără nici o explicatie. În prezent, datorită interesului deosebit iscat de acest fenomen, în zonă se desfăşoară cercetări oceanografice ale unor instituţii specializate din ţările riverane.

Un mod de identificare a acestei zone îl constituie urmărirea comportamentului păsărilor care evită permanent locul respectiv, deoarece le dereglează sistemul de orientare, ceea ce le cauzează moartea.

O altă zonă similară a fost depistată în perimetrul sud american Quitto-Cuenca, punctată şi ea de numeroase catastrofe aeriene misterioase, dar si de puternice anomalii geomagnetice. S-a constatat în decursul timpului că aici, foarte adesea, păsările migratoare îşi găsesc moartea, fiind atrase cu putere de sol, câmpul magnetic dereglându-le simţul de orientare şi slăbindu-le forţa de zbor. S-au mai inventariat şi alte zone cu puternice anomalii geomagnetice în unele regiuni din: Norvegia, Italia, India, Canada, in Africa în jurul lacului Funduzzi etc.

Triunghiuri ale mortii in alte zone

În ultima zi a lunii ianuarie 1984, agenţia de presă United Press Internaţional transmitea o ştire cel puţin uluitoare: existenţa unui Triunghi al Mortii în Biscaya între Spania, Franţa şi sudul Marii Britanii, în care ar dispărea vapoare si avioane. De atunci, multe vapoare de linie britanice şi spaniole au refuzat sistematic traversarea zonei. Iată si o mică listă a naufragiilor din acest loc: 14 ianuarie 1984 – vasul italian Tito Campanella de 22 000 de tone, în martie 1981, alt vas italian – Marina di Aqua – de 23 000 de tone, zeci de nave pescăreşti şi de agrement. Pe parcusul timpului, au fost create pompoase dezminţiri, care mai de care mai oficiale. Însă numai conditiile meteo specifice zonei respective, îndeosebi în perioada marilor furtuni din Atlantic, nu puteau explica anomaliile geomagnetice, cât şi o ciudată ceaţă ce insoţea de fiecare dată naufragiile acestor nave care nu apucau niciodată să transmită nici măcar un S.O.S.

Revenind la Marea Neagră, amintim că presa apărută în luna octombrie 1994 informa pe spaţii largi despre desfăşurarea exerciţiilor navale „Sea Partner 94″, cu participarea a 10 nave militare din Bulgaria, Grecia, Italia, România, Rusia, SUA, Turcia şi Ucraina. Planificate să înceapă la 22 octombrie, exerciţiile au fost amânate cu 24 de ore din cauza condiţiilor meteo nefavorabile. Manevrele au început la 23 octombrie, orele 10, partea română a participat cu distrugătorul „Mărăşeşti”. Exercițiul a continuat şi pe 24 octombrie, tema de luptă fiind executarea de foc cu tunurile de 76 de milimetri asupra unei ţinte lansate de la bordul fregatei americane Doyle, de unde era de fapt condusă aplicaţia. Observarea rezultatelor tragerilor s-a făcut dintr-un elicopter decolat de pe aceeaşi navă Doyle. Fiecare navă trebuia să tragă timp de 8 minute.

Elementul surpriză al întregului exerciţiu este uluitor. Nici unul dintre trăgători nu a lovit ţinta. Mai mult chiar, corveta bulgărească Restelni a executat focul de la o distanţă de trei mile faţă de ţintă. Surpriza a luat proporţii pentru toţi participanţii – desigur, mai puţin pentru cei ce-şi testau mijloacele de contracarare a apărării pasive – atunci când au constatat că, dacă se puteau aştepta la bruiajul radarului de dirijare a focului, nu se putea explica faptul că ţinta nu era nici măcar încadrată „la vedere”.

Este absolut evident că, dacă americanii au venit cu U.S. Doyle, pregătiţi să-şi testeze mijloacele şi capacităţile de apărare pasivă a ţintei asupra focului, nu mai puţin pregătiţi au venit si ruşii pentru a-şi testa mijloacele de contracarare a bruiajului radiolocatoarelor de dirijare a focului. Oricum, din perspectiva analizei interesează nu atât faptul că bruiajul radar al dirijării focului a funcţionat, ci faptul că dirijarea la vedere a focului asupra ţintei nu a avut niciun fel de efect. Aceasta, deoarece ţinta era, de fapt, plasată într-o altă locaţie spaţială decât cea care apărea vizibilă în mod virtual. Faptul este demonstrat de observatia că, neputându-si dirija focul prin radar, distrugătorul Mărăseşti, căruia i-a venit rândul la tragere după fregata rusă, a executat într-un răstimp de 8 minute, 37 de lovituri. Dar, după numai primele două salve, conducătorul focului de pe Mărăşeşti, locotenentul Marin Pitea, a corectat la vedere traiectoria, trăgând grupat, dar la o distanţă de 6 cabluri stânga faţă de ţintă.

Desigur că duelul principalilor protagonişti ai exerciţiului s-a derulat între U. S. Doyle si fregata rusă Bezukoriznenii. Dată fiind importanţa exerciţiului, este sigur că ruşii au venit dotaţi cu tot echipamentul electronic de care dispuneau, pe de o parte pentru a-şi testa propria tehnică de luptă electronică, iar pe de alta, pentru a o testa pe cea americană prin determinarea tuturor parametrilor de lucru ai aparaturii puse în joc. Si totuşi, aşa se face că, după scurgerea celor opt minute regulamentare, nimeni n-a obţinut nici un rezultat. Dar, contrar regulilor impuse, ruşii nu s-au retras după linia de foc şi, încercând probabil să adune cât mai multe informaţii posibile, au continuat tragerea timp de încă 30 de minute. Cele peste 150 de salve trase nu şi-au atins însă nici ele ţinta. Este evident că pe parcursul celor 30 de minute scurse atara timpului regulamentar legal ordonat, ruşii au căutat să-şi dirijeze focul atât prin vizarea telemetrică a ţintei, cât şi prin modalităţi combinate.

Am prezentat câteva dintre amănuntele acestui exerciţiu militar pentru a scoate în evidenţă faptul că cercetările legate de deplasarea în spatii neconvenţionale – gen experimentul – sau cele privind anomaliile gravitaţionale şi spaţio-temporale puse evidenţă la rândul lor de fenomene gen Triunghiul Bermudelor din Atlantic sau Vârtejul Morţii din Marea Neagră, se află în plină – desfăşurare si au aplicaţii în special în domeniul militar.

Este foarte probabil că aceste investigaţii au făcut ca rezultatele practice înregistrate să fie conjugate şi cu alte tehnici de măsuri si contramăsuri radioelectronice, într-un complex de modalităţi şi procedee care în prezent se află în stare incipientă. După cum se ştie, în materie de invizibilitate radio electronică a ţintelor aeriene si navale au fost obţinute realizări notabile cu aplicaţii practice directe în tehnica militară. Ele vizează în special dispersia şi absorbţia fasciculelor radioelectronice prin materiale radioabsorbante compozite sau învelişuri plasmatice. În plus, se apelează la măsuri şi contramăsuri ce îl vizează pe adversar. Ori, cu toate aceste tehnici cunoscute, care pot fi contracarate prin alte mijloace cum ar fi telemetrele laser şi cele cu raze infraroşii, nici unul dintre participanţii la exerciţiul mentionat nu a putut atinge ţinta. Toate obuzele trimise au ocolit-o, ca cazul experimentului Philadelphia, când celebra navă D.E-173 nu era în locul unde participanţii la experiment credeau că se află ea, având o altă locaţie spatio-temporală, fiind protejată de un înveliş de tip spaţio-temporal de protecţie. În aceste condiţii, poate părea drept verosimilă supoziţia că, de fapt, locaţia spaţială a ţintei era alta decât cea determinată cu aparatura de bord optică sau radioelectronică.

Iată cum cercetarea unor fenomene stranii, a unor zone cu anomalii de natură magneto-gravitaţională sau a unor locuri unde se produc fracturi în faliile spaţio-temporale, este folosită în realizarea unor noi arme şi contraarme ucigătoare. Evocând acest experiment, iată că, dintr-o dată, confruntarea dintre navele romulane şi klingoniene din serialul „Star Trek” – ce la nevoie puteau deveni invizibile (optic sau radioelectronic) în timpul contruntărilor militare – devine… demodat! De aceea, toate naţiunile care se respectă acordă atenţie cercetărilor privind fenomenele ciudate, căutând să nu întoarcă spatele unor tehnologii care pentru cunoasterea actuală ar părea că ţin mai mult de…. magie.