Impăratul Iulian, supranumit Renegatul, este una dintre cele mai enigmatice şi tragice figuri din istorie. Măreţele sale planuri au esuat; după moartea lui, imperiul a inceput să decadă vertiginos, si, după o sută de ani, a încetat să existe. Sunt multe controverse privind multipla lui personalitate, iar interesul pentru ultimul împărat roman este manifestat şi astăzi de cercetători din lumea intreagă.

Trăind în perioada în care creştinismul se răspândise în toată lumea, împăratul Iulian dorea să reînvie obiceiurile, tradiţiile şi cultura anticilor, cu enigmele lor, cu preceptele lor filosofice, cu zeii lor. Odată împăratul a avut un vis ciudat: se făcea că alerga de-a lungul ţărmului unei mări, apoi se desprindea de pământ şi zbura ca o pasăre deasupra uscatului şi deasupra mării. Zburând tot mai sus, ajunsese să nu mai vadă Pământul, apropiindu-se tot mai mult de Soare. Totul în jur strălucea, şi deodată, în această strălucire, aude o voce. „Cine eşti?” întreabă Iulian. „Sunt tatăl tău, Helios”, îi răspunde vocea. Mai târziu, Iulian povestea, fără ascunzişuri, despre misiunea care i-a fost încredinţată.

Zeii antici şi Soarele Helios îl chemau, pentru ca, mai apoi, el să poată dărui oamenilor lumina astrului şi să le aducă Legea Domnului. Helios i-a plăcut lui Iulian incă din copilărie, pentru strălucirea si originalitatea sa; el considera Soarele izvorul vieţii, al binelui şi al dreptăţii. „Chiar de la inceputul vieţii mele am simţit o dragoste fierbinte pentru razele astrului dumnezeiesc. Incă de pe când eram foarte tânăr, îmi inălţam sufletul spre lumina eterică, şi o admiram nu numai ziua, ci şi noaptea, când cerul era limpede şi curat, lăsam totul la o parte şi admiram frumuseţea cerului, uitând de sine şi neauzindu-i pe cei din jur.”

În articolul său „Se va împlini oare visul impăratului Iulian?”, Elena Kosolobova scrie: „Acum, după trecerea a 15 secole, rareori ni se întâmplă să ne dăm seama că victoria concepţiei creştine despre lume nu era nici pe departe previzibilă.”

De o parte a „baricadei”, cu împăratul în frunte, era practic toată intelectualitatea romană — aceasta fiind inspirată de filosofia platonicilor şi neoplatonicilor — o mare parte a aristocraţiei şi a armatei. De cealaltă parte, se afla destul de elevata — în acea perioadă. — ierarhie bisericească şi majoritatea provinciilor romane (îndeosebi cele orientale).

Mişcarea pentru creştinism s-a caracterizat prin dezbinare: numeroase şcoli şi secte mici, care pretindeau a fi autentice, se luptau între ele. Lumea antică însă era şi mai dezbinată; cu excepţia câtorva filosofi şi preoţi iniţiaţi, majoritatea oamenilor nu mai credeau în zei si nu reuşiseră să accepte noua religie creştină.

Lumea antică avea nevoie de un om care să poată uni popoarele şi să le insufle credinţa în idealurile antice”. Interesul faţă de personalitatea lui Iulian nu scade, ci creşte din ce în ce mai mult. Atitudinile faţă de persoana lui diferă, însă un lucru este evident: el a fost o personalitate răspunzătoare de mai multe destine şi a venit în această lume pentru a incerca să schimbe istoria. Multe dintre lucrările lui Iulian, ajunse până în zilele noastre, ne oferă posibilitatea să încercăm a-i înţelege aspiraţiile.

Impăratul a început cu reorganizarea preoţimii. În preajma lui se aflau mereu preoţi, ghicitori, filosofi — cei care, precum i se părea lui, il înţelegeau şi trebuiau să-l ajute să readucă la viaţă ordinea acelei lumi visate de el. Iulian le-a restabilit tuturor preoţilor păgâni obligaţiile şi privilegiile pe care le avuseseră, găsind pentru ei surse de venit. Aceştia s-au aranjat bine la curte, unde erau trataţi cu grijă, ca nişte copii.

„Lumea antică” pe care o crease Iulian părea cam ciudată. Nici pe departe nu semăna cu cea autentică — mai curând, era artificială şi inventată. Noua religie işi avea „prorocii”  şi „apostolii” Orfeu, Pitagora, Homer, Socrate, Platon, Plotin, Iamblichus… Ea era reprezentată de o teologie care alătura zeii antici şi orientali cu ideile neoplatonice, iar toate zeităţile erau parte componentă din unul singur: măreţul şi milostivul Tată Soare.

Concepţia despre lume a lui Iulian nu se limitează la glorificarea păgânismului şi la lupta cu creştinismul. Reprezentând-o astfel, ar fi păcătuit prin schematism, prin aceasta făcându-se simţit un conflict tragic în profunzimile sufletului său. Învăţăturile sale despre Soare constituie un monoteism păgân. Cunoscutul cercetător al antichităţii, A. Losev, consideră că păgânismul lui Iulian nu numai că are parfum de intenţii creştine, dar e şi pătruns de spiritul creştin.

Iulian a murit la vârsta de 33 de ani, după ce a domnit doi ani, şi, din acest motiv, nu s-au mai aflat fantasticele lui planuri, cărora nu le-a fost sortit să se realizeze. Sfârşitul a venit în urma unei lovituri de suliţă, aplicată de un trădător, în îndepărtata Persie, în iunie 363, în clipa când Soarele devenise deosebit de arzător. Se vorbeşte mult despre ultima viziune a lui Iulian. Se făcea că în cort a intrat geniul păzitor al Romei, trist, cu faţa acoperită şi cu cornul abundenţei deşert. Păzitorul l-a privit câteva minute, apoi s-a întors şi a plecat. Alarmat, împăratul a alergat afară şi a văzut pe cer o stea strălucitoare de dimensiuni mari, care, ca o făclie arzândă, i-a trecut prin faţa ochilor şi a căzut.

In Italia, însă, există o altă legendă despre ultimul vis al acestui împărat, precum că lui Iulian i s-ar fi arătat vulturul roman, care a inşfăcat în ghearele sale relicvele sfinte ale Imperiului şi ar fi zburat departe, inspre Orient. Şi cineva ar fi prezis că, odată cu Soarele care va răsări, se va întoarce şi vulturul…