Când a fost inventata vioara? Răspunsul la această intrebare este imposibil, deoarece nu există un moment al invenţiei. Acest gingaş şi fantastic instrument însumează sute de inovaţii succedate de-a lungul mileniilor, care fac din vioară un produs extraordinar al geniului uman.

Ea vine din preistorie, născută din arcul neolitic, care servea deopotrivă la vânatul cel trebuincios vieţii, la aprinsul focului şi, câteodată ca instrument pentru acompaniamentul melodiilor primitive. Modestul arc este într-un fel strămoşul comun al tuturor instrumentelor cu coarde. Următorul pas a fost amplificarea  vibratiilor sunetelor cu o aşa-zisă cutie de rezonanţă. De pildă, un cilindru din scoarţă de copac, o tigvă de animal şau coaja groasă a unui fruct. În orice caz, în antichitate, principiul corzilor care vibrau prin atingerea lor cu un arcuş era bine cunoscut, fapt care probează marea vechime a procedeului.

Evul Mediu însă va aduce înflorirea instrumentelor cu arcuş cum sunt viola şi giga. În sfârşit, Renaşterea va constitui corolarul tatonărilor empirice, pentru a fixa forma optimală a viorii actuale, care nu s-a mai schimbat de 400 de ani.

Primul leagăn al construcţiei de viori îl constituie ţinuturile Lombardiei, în Italia. Artizani geniali ca Da Salo si Maggini la Brescia, Amati la Cremona, au fondat şcoli prestigioase, aceasta din urmă atingând apogeul, cu vestitul lutier Stradivarius, la începutul sec. al XVIII-lea, care ne-a lăsat extraordinare viori, considerate drept cele mai bune din câte s-au construit vreodată.

Luteria italiană a cunoscut declinul în sec. al XIX-lea, locul ei fiind luat de cea franceză. Majoritatea marilor lutieri francezi sunt originari din Mirecourt, în Vosgi, cel mai vestit dintre aceştia fiind Jean-Baptiste Vuillaume, stabilit la Paris. Astăzi, moştenirea vechilor lutieri, virtuozitatea artizanală a fost preluată de tehnica industrială.

Vremea viorilor executate la comandă a dispărut

Producţia industrială îi concurează pe lutierii artizani. Un violonist începător se mulţumeste cu un instrument de duzină, dar care sună perfect, achiziţionat la un preţ foarte convenabil. Dar şi un virtuoz poate găsi o vioară de calitate, realizată din piese standard, tot la un preţ accesibil, fără a găsi dezonorabil faptul că instrumentul provine dintr-o fabrică şi nu din atelierul unui lutier oarecare. Vremea viorilor executate la comandă pare să dispară. Şi aceasta o dată cu penetrarea ştiinţei în templul sacru al misterelor profesiunii de lutier, care se moşteneau din tată în fiu, fără a fi divulgate. Secretele lui Amati sau ale lui Stradivarius au dispărut o dată cu aceşti mari „vrăjitori” al construcţiilor de viori.

Până nu demult circula o legendă care afirmă, de pildă, că viorile lui Stradivarius sună atât de cristalin datorită lacului cu care erau vopsite. Iar altele că sonoritatea le este dată de dimensiunile cutiei de rezonanţă, de poziţia căluşului, de esenţa lemnoasă din care este construită vioara etc. S-a născut o adevărată mitologie a viorii. Ei bine, nicio enigmă în jurul acestui splendid instrument. Acustica modernă, ştiinţa cu aparatele sale precise, au smuls multe din vălurile care acopereau taina constructiei artizanale de viori. S-a întâmplat cam acelaşi ucru, ca şi cu secretele preparării spumoasei şampanii, sau ale celebrelor vinuri de Malaga şi Porto, pe care nu păstrătorii lor le-au divulgat, ci laboratoarele de analize.

Legendele despre viorile lui Stradivarius s-au dovedit reale

Producţia industrială îi concurează pe lutierii artizani. Un violonist începător se mulţumeste cu un instrument de duzină, dar care sună perfect, achiziţionat la un preţ foarte convenabil. Dar şi un virtuoz poate găsi o vioară de calitate, realizată din piese standard, tot la un preţ accesibil, fără a găsi dezonorabil faptul că instrumentul provine dintr-o fabrică şi nu din atelierul unui lutier oarecare. Vremea viorilor executate la comandă pare să dispară. Şi aceasta o dată cu penetrarea ştiinţei în templul sacru al misterelor profesiunii de lutier, care se moşteneau din tată în fiu, fără a fi divulgate. Secretele lui Amati sau ale lui Stradivarius au dispărut o dată cu aceşti mari „vrăjitori” al construcţiilor de viori.

Până nu demult circula o legendă care afirmă, de pildă, că viorile lui Stradivarius sună atât de cristalin datorită lacului cu care erau vopsite. Iar altele că sonoritatea le este dată de dimensiunile cutiei de rezonanţă, de poziţia căluşului, de esenţa lemnoasă din care este construită vioara etc. S-a născut o adevărată mitologie a viorii. Ei bine, nicio enigmă în jurul acestui splendid instrument. Acustica modernă, ştiinţa cu aparatele sale precise, au smuls multe din vălurile care acopereau taina constructiei artizanale de viori. S-a întâmplat cam acelaşi ucru, ca şi cu secretele preparării spumoasei şampanii, sau ale celebrelor vinuri de Malaga şi Porto, pe care nu păstrătorii lor le-au divulgat, ci laboratoarele de analize.

Si totuşi, legendele despre viorile lui Stradivarius, faţă în faţă cu rigurozitatea ştiinţei, s-au dovedit reale. Mai întâi s-a constatat că numai anumite esenţe de lemn de rezonantă se pretează la construcţia viorilor de înaltă clasă. Copacii trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Mai întâi să crească la altitudini în jurul a 1000 metri, în sol silicos, cu un climat nu prea arid. Apoi, ei să aibă fibrele perfect regulate, rezistente la deformaţii. Mai sunt şi alte condiţii, dar toate aceste calităţi nu mai rămân la aprecierea subiectivă a artizanului, ci sunt testate cu instrumente aparate speciale.

S-a constatat că, în lume, doar două zone pot furniza lemnul de rezonanţă capabil să întrunească cele mai exigenţe condiţii: Carpaţii româneşti şi Tirolul elveţian. În ceea ce priveşte locul, problema s-a dovedit şi ea soluţionabilă. Chimia modernă a găsit rezolvări avantajoase şi practice, stabilind produse şi reţete de locuri excepţionale, care ridică valoarea viorilor. Matematica, fizica şi, în cele din urmă computerele, au rezolvat şi calculele poziţiilor optimale ale pieselor componente ca si problema materialului celui mai bun pentru fabricarea lor. Care este rezultatul acestor strădanii?

Periodic sunt organizate la Paris, ca şi în alte mari centre muzicale din lume, concursuri de sonoritate. Se cântă aceeaşi melodie pe un Stradivarius, Amati, Vuillaume, pe viori artizanale moderne ca si pe instrumente de fabrică. Juriul, ca şi publicul, nu poate vedea instrumentele, ele se aud doar.

Ei bine, în ultimii ani, tot mai des aceste originale concursuri sunt caştigate de viorile fabricate care ţin seama de datele acusticii moderne, si nu de piesele artizanale. Incă o dovadă că efortul cunoaşterii ştiintifice este capabil să înlăture limite considerate, adesea, imposibil de surmontat.