În iunie 2009, în apropierea Insulelor Aland din Marea Baltică, la hotarul dintre Suedia şi Finlanda, un grup de scafandri au depistat rămăşiţele submarinului sovietic „C-2″, care a dispărut în ianuarie 1940, în timpul războiului sovieto-finlandez. Pănă atunci, nu se ştia nimic despre soarta submarinului şi a celor cincizeci de membri ai echipajului său.

Submarinele de tipul C ( s-au construit în anii 1934-1948 la Uzina constructoare de nave maritime „Ordjonikidze”, din Leningrad, pe baza unui proiect realizat de către un birou de construcţii germano-olandez, la comanda părţii sovietice. In total, au fost construite 41 de submarine, primele submarine sovietice de acest tip. Treizeci dintre acestea au fost folosite în Al Doilea Război Mondial, dintre care cincisprezece au fost înecate.

Submarinul C-2 face parte din seria IX, care include trei submarine — C-1, C-2, C-3 — construite în anii 1934-1938. Aceste submarine au fost folosite în Războiul Sovieto-Finlandez din anii 1939-1940, supranumit Războiul de Iarnă (talvisota, în limba finlandeză). La sfârşitul războiului cu Finlanda, echipajul submarinului C-2, care aparţinea Flotei Sovietice din Marea Baltică, trece prin câteva etape de antrenament militar, iar în noiembrie 1939 participă la prima patrulare militară, sarcina acestuia, fiind, mai curând, observarea acţiunilor inamicului — submarinul nu a participat direct la acţiunile militare de pe mare.

Deoarece în zona în care era poziţionat submarinul C-2 nu fuseseră observate nave ale inamicului, echipajul nu adresa prea multe radiograme conducerii forţelor maritime.

Aşa se explică faptul că în arhivele Flotei Maritime Militare Sovietice sunt foarte puţine informaţii despre acest vas. O informaţie mai detailată ar fi putut fi găsită în actele de la bordul submarinului — în jurnalul navei şi în acel de navigare, însă acestea au fost distruse impreună cu vasul. S-au păstrat mărturii că, în timpul primei patrulări, s-a defectat elicea navei, de aceea, în toată luna decembrie 1939, submarinul s-a aflat în reparaţie, în portul leton Liepaja.

Incă în timpul reparaţiei submarinului, comandamentul militar a pus sarcina în faţa comandantului navei C-2 de a pătrunde în Golful Botnic, din Marea Baltică, şi de a patrula teritoriul în zonele de nord si de sud ale canalului Kvarken. La 1 ianuarie 1940, submarinul, condus de căpitanul-locotenent I.A. Sokolov, a plecat în ultima sa patrulare, îndreptându-se spre Golful Botnic.

În zorii zilei de 3 ianuarie, în una dintre ultimele radiograme, comandantul lui C-2 a raportat că se găseşte în zona farului de pe una din Insulele Aland. Drept răspuns, comandamentul a ordonat să forţeze canalul Kvarken de Sud. După ce a venit răspunsul căpitanului că ordinul a fost primit, la comandament nu au mai venit alte semnale de pe submarin.

În decurs de câteva zile care au urmat, echipajele de pe alte nave ale Flotei Baltice, care se aflau în zona dispariţiei submarinului, au auzit nişte semnale de alarmă, care, se presupune că, au fost transmise de comandantul navei C-2, însă nu au reuşit să ia legătura cu ei. Semnalele erau foarte slabe, pentru că se transmiteau prin emiţătorul de unde lungi — probabil că, acel de unde scurte, care era mult mai puternic, ieşise din funcţie. După câteva zile, au dispărut din eter şi aceste semnale slabe. A devenit clar că vasul s-a dus la fund.

Comandamentul Flotei Baltice a enumerat câteva cauze posibile ale tragediei, cea de bază fiind versiunea că submarinul a fost accidentat într-o zonă minată de suedezi sau finlandezi. Într-un asemenea caz, vasul s-ar fi dus la fund atât de repede, încât echipajul nici nu ar fi reuşit să lanseze semnalele de alarmă.

În zona câmpului minat, nava ar fi putut ajunge datorită curenţilor de apă, care, în acea zonă, sunt imprevizibili şi nici nu fuseseră studiaţi îndeajuns de marinarii de pe submarin. În aprilie 1999, un grup de scafandri suedezi şi finlandezi a încercat, pentru prima dată, să caute submarinul sovietic dispărut. Şeful echipei de scafandri, Bjorn Rozenlef, a studiat un timp îndelungat arhivele suedeze şi finlandeze ale acelor timpuri.

În afară de aceasta, unul dintre scafandri era Ingwald Ackerman, nepotul administratorului farului, care lăsase nişte notiţe despre faptul că, în zorii unei dimineţi a lunii ianuarie, anul 1940, a observat, în mare, un submarin care a explodat. Căutările scafandrilor au durat zece ani incheiaţi. În vara anului 2009, submarinul a fost depistat nu departe de canalul Kvarken de Sud, la hotarul suedezo-finlandez. Conform relatărilor scafandrilor, corpul submarinului s-a păstrat de minune în apă, cu excepţia defectelor pricinuite de explozie. Pe una dintre plăci, se poate distinge uşor numărul navei, pus de uzină.

Distrugerea submarinului C-2 a fost prima mare pierdere a Flotei Maritime Sovietice în Războiul de Iarnă, din anii 1939-1940, care a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea Finlandei), reuşind să ocupe doar nişte teritorii din zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost salvată şi, în plus, ţara a câştigat un uriaş capital de simpatie internaţională.

După încheierea acestui război, Kremlinul a trecut la modenizarea forţelor armate, pentru a putea rezista unui atac german. Locul în care a explodat submarinul C-2 şi în care au fost luate vieţile a 50 de marinari a fost declarat mormânt militar. Deocamdată, nu a fost divulgat locul unde se află submarinul, pentru că urmează o serie de cercetări ale acestui caz. De aceea suntem în aşteptarea şi a altor amănunte despre submarinul C-2.