Pentru cei mai multi ufologi, farfurie zburatoare = OZN, adica obiect zburator (nu tocmai) neindentificat, intrucat acestia completeaza ecuatia, adaugand ca este vorba de aparate de zbor (atmosferic si extraatmosferic) de provenienta extratrestra. Pentru acesti autori, majoritatea OZN-urilor sunt echivalente unor avioane de lupta care decoleaza de pe un portavion, ei postuland existenta unei mari nave-baza,  construita pentru calatorii galactice de mare distanta, de pe care  aceste nave de dimensiuni relativ mici ar proveni. Exista insa si unii ufologi, pusi sa-si justifice afirmatia, nu se sfiesc sa sustina ca vedem dovada in fiecare noapte deasupra capetelor noastre. Dovada in cauza are un diametru de 3475 de km, cantareste 7,35 x 10¹⁹ tone si este situat  la o distanta medie de 384 500 km de Pamant, in jurul caruia se invarte, si anume: Luna.

Epoca în care cerul este lipsit de Lună

In lucrarea sa „Enigmele Miturilor Astrale” (Editura Albatros, Bucureşti, 1973), consacrată paleoastronauticii, istoricul religiilor Victor Kerubach compară calendarul sacru egiptean cu cel mayaş, hindus si asirian, demonstrand că toate patru au un punct de plecare comun, situat în anul 11500 i.e.n.

Din surse greceşti, egiptene, asiro-babiloniene şi ebraice rezultă că exact în acea epocă s-au petrecut două catastrofe de proporţii planetare: disparitia Atlantidei şi potopul, fenomene care au o cauză comună. Epoca anterioară acestei perioade a catastrofelor este numită de mai mulţi autori antici „arcadiană”. Il cităm aici pe poetul Ovidiu, exilat pe meleaguri geto-dace, care aminteşte că în acea epocă cerul era lipsit de Lună.

Tot prin acea epocă preotii au renunţat la calendarul venusian (ca strălucire, Venus este al doilea astru de pe bolta cerească după lună) în favoarea celui lunar. Cam multe coincidenţe…

Doctorul Harold Clayton Urey, laureat în 1934 al premiului Nobel pentru chimie a lansat si teoria că Luna s-a format în altă parte şi a fost captată de pămant intr-o epocă relativ recentă, din punct de vedere geologic. Aşa s-ar putea explica şi sus-pomenitele catastrofe, intrucat prin instalarea Lunii pe orbită circumterestră a apărut efectul de maree, care a antrenat nu numai oceanul planetar ci şi scoarţa terestră si mai ales magma fierbinte de sub a-ceasta. Au rezultat inundaţii şi erupţii vulcanice de mari proporţii, care au dus la dispariţia continentului care, conform descrierii făcute de Platon, se afla exact pe dorsala Atlanticului, adică pe locul de intalnire a două plăci tectonice. Un argument în favoarea teoriei doctorului Urey este furnizat de astronomi, care au constatat că orbita lunii este… atipică. Toţi ceilalti sateliţi ai planetelor din sistemul solar se învartesc în jurul ecuatorului acestora, în timp ce Luna se invarteste aproape în acelasi plan în care planetele orbitează în jurul Soarelui, fata de care face un unghi de aproape 5 grade, plan faţă de care ecuatorul terestru face un unghi de 23,5 grade.

Goală pe dinăuntru?

In ciuda cenzurii exercitate de culturnicii din fosta Uniune Sovietică, nu odată s-au găsit acolo oameni de ştiinţă care să-şi asume riscul de a face afirmaţii şocante. Astfel, într-un articol publicat în revista „Sputnik”, academicienii sovietici Mihail Vasiu şi Alexandr Scerbakov nu s-au sfiit să afirme că „Luna… este o navă spatială, obţinută prin transţormarea unui asteroid, al cărui interior a fost amenajat pentru a adăposti motoarele, carburanţii, rezervoarele şi spatiile de locuit pentru echipaj„. Cu alte cuvinte, Luna nu a fost deloc „captată” de Pămant, ci a venit „de bunăvoie şi nesilită de nimeni” să orbiteze în jurul planetei noastre, ca şi cum s-ar fi angajat prin concurs pentru postul de satelit… Lăsand gluma la o parte, de aici rezultă pur şi simplu că Luna a fost adusă acolo unde se află! Ipoteza lansată de cei doi academicieni sovietici era sprijinită, în plin război rece, de un articol publicat în numărul din Iulie 1962 al revistei „Astronautics” de către dr. Gordon McDonald, cercetător principal la NASA, articol în care scria negru pe alb că, din analiza diferenţelor observate între mişcările reale ale Lunii pe orbită şi cele calculate, rezultă, nici mai mult nici mai puţin decat că interiorul „reginei nopţilor” este cat se poate de gol. Acelaşi lucru l-a afirmat si dr. Sean C. Solomon de la Massachusetts Institute of Technology, bazandu-se pe rezultatele obţinute în urma unor cercetări efectuate în cadrul programului Apollo.

De exemplu, etajul de revenire al modului lunar al misiunii Apollo 12 a fost lăsat să cadă pe suprafaţa Lunii (după ce îşi indeplinise sarcina pentru care a fost construit) iar seismografele instalate pe suprafaţa satelitului (cat de natural oare?), au indicat vibraţii care au durat timp de 55 de minute, amplitudinea lor maximă fiind inregistrată la 7 minute după impact. Misiunea Apollo 13 care a fost, după cum zic unii (inclusiv astronauţii americani participanţi la ea) „sabotată de extratereştrii” a fost totuşi „bună de ceva”. Cu această ocazie a fost lăsată să cadă pe suprafaţa Lunii a treia treaptă a rachetei purtătoare Satum V, care a provocat un şoc echivalent cu explozia a 11 tone de TNT. Aceleaşi seismografe de care a mai fost vorba au inregistrat vibraţii timp de 3 ore şi 20 de minute, vibraţii care s-au propagat pană la o adancime de 40-60 de km. Experimentul a fost repetat şi de misiunea Apollo 14, cu rezultate similare. Părintele programului Apollo, dr. Wemer von Braun declara că viteza undelor seismice propagate în masa Lunii pare să crească pană la o adancime de 20 de km, pentru ca apoi să scadă brusc.

In loc de concluzie îi dăm cuvantul astronomului britanic dr. H. P. Wilkins care, în cartea „Luna noastră” afirma că „toate datele converg spre ipoteza că, dincolo de adancimea de 30-50 de km Luna prezintă spaţii libere cavităţi mari, crăpături – legate de suprafaţă prin fisuri… Volumul aproximativ al acestor goluri este de 36 de milioane de km cubi„.

Atat doar că, bazandu-se pe legile mecanicii cereşti, astronomii consideră că nu pot exista corpuri cereşti goale pe dinăuntru. Colac peste pupăză (nu din tei, ci din lună!), craterele lunare sunt foarte intinse, dar puţin adanci, ca şi cum meteoriţii care au izbit satelitul terestru au întalnit un blindaj foarte dur.

Se pare că Luna e locuită

„Drăcia dracului! Aş vrea să ştim ce fel de nave sunt acelea care au aselenizat înaintea mea de cealaltă parte a craterului?” a întrebat Neil Armstrong, primul om care a păşit pe Lună. El si colegul său Edwin Aldrin au adus acasă fotografii în care apar două OZN-uri aselenizate inaintea lor în zona „Mării Liniştii” de pe Luna, unde a coborat modulul lunar „Vulturul” al misiunii Apollo 11, precum si un film întreg cu zborul unui OZN care evolua în jurul aceluiaşi modul, pe cand acesta orbita în jurul Lunii.

De atunci nu a existat practic nici o misiune Apollo al cărei personal să nu se fi plans de prezenţa supărătoare a OZN-urilor. Iar asupra cazului Apollo 13 nu mai are nici un sens să mai insistăm. Iar un om de ştiinţă american, dr. Garry Henderson, afirma nici mai mult nici mai puţin că „toţi astronauţii noştri au văzut aceste obiecte, dar au ordin sa nu discute cu nimeni cele văzute” şi că NASA detine o grămadă de fotografii şi filme cu OZN-uri, „luate din apropiere, cu aparatul de fotografiat şi de filmat„. Şi asta nu e tot. Ingrijorător este faptul că, încă din secolul trecut, există rapoarte privind „fenomene ciudate” ce au loc pe suprafafa Lunii, ba chiar despre obiecte artificiale.

Din 1950 incoace au fost observate domuri lunare, de forma unor emisfere cu diametrul de aproximativ 200 de metri care îşi schimbă poziţia după nişte reguli încă neînţelese. Iar în noaptea de iulie 1958 astronomul amator John O’Neill a văzut şi a fotografiat în „Marea Crizelor” de pe Lună o construcţie evident artificială, asemănătoare cu binecunoscutul pod din Sidney, Australia, dar avand o lungime de 18 km. Pe langă asta, fulgerele, petele de lumină şi tot solul de „figuri geometrice”, fie ele şi de caţiva kilometri lungime par cat se poate de banale. Iar lista ciudăteniilor de pe suprafaţa Lunii e teribil de lungă, cuprinzand chiar si un chip omenesc sculptat în stancă. Nu lipsesc nici cratere „pline cu lichid”, „cratere terasate” si „locuri de unde iese fum”, de parcă Luna ar fi locuită, în interior cel puţin.

Roci mai vechi decat sistemul nostru solar

Dacă ne ocupăm de ciudăţeniile selenare, nu se ştie cand (sau dacă!) terminăm. Revenind la seismografe, nu putem să nu ne amintim consemarea celor de la NASA în faţa unor „deranjamente seismice” care se repetă cu o „precizie uluitoare” într-un fel care indică existenta unui blindaj extrem de solid sub suprafaţa Lunii sau, alteori, existenţa unor… hai să le spunem, în lipsă de alt termen mai potrivit, „activităţi industriale”. Ca şi cum cineva s-ar juca cu pickhammer-ul… Si că tot veni vorba de această sculă de dizlocat asfalt, beton şi roci, amintim si pe cercetătorii de la Califomian Institute of Technology care, după ce au analizat mostre de pietre şi de sol culese în diverse locuri de pe Lună, au crezut că au nimerit, fără voia lor, într-un spital de nebuni. Şi asta pentru că solul din Marea Liniştii are o vechime de 4,6 miliarde de ani, iar pietrele de pe acest sol sunt cu 1,1 miliarde de ani mai tinere si au altă compoziţie chimică, de parcă ar proveni din altă parte. Ba chiar au fost găsite roci vechi de 7 miliarde de ani, si roci de 20 de miliarde de ani, adică de 4,5 ori mai vechi decat sistemul nostru solar. Iar cum suntem încă la capitolele „compoziţie chimică” şi „altă parte” trebuie să amintim că rocile selenare conţin „ingrediente” precum diverşi izotopi de xenon care nu există în rocile terestre.

In sfarsit, pentru ca din „spitalul de nebuni” să nu lipsească nimeni şi nimic, trebuie să-i pomenim şi pe autorii specializaţi în „teoria conspiraţiei” din „gaşca” domnului Jan van Helsing (pe numele său adevărat, Jan Udo Holey) care acuză cu dor şi drag „guvernul din umbră” care, după părerea lor, conduce de lapt (şi nu de drept) planeta pe care trăim şi specia umană că „lucrează în cooperativă cu extratereştrii”. Adică, spune Jan van Helsing, ca pe Lună s-ar fi construit demult o bază secretă extraterestro-americano-sovietică, devenită acum extraterestro-americano-rusă, unde se petrec tot soiul de chestii cel putin suspecte. Intre „calomniaţi, calomniaţi, că pană la urmă tot rămîne ceva” (Beaumarchais) şi „nu iese fum fără foc” (mai mulţi anonimi notorii) e loc de orice interpretare, mai ales că pe suprafaţa lunară s-a semnalat si fum.