La 14 august 1858 autorul lucrărilor prin care a devenit celebru:
„Pseudo-Kynegetikos” şi „Tezaurul de la Pietroasa” se căsătoreşte cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, nepoata printesei Zoe Văcărescu-Bagratian. Căsnicia Se transformă treptat prietenie, scriitorul căutându-şi refugiul în alte legături sentimentale. In septembrie 1879, la un examen medical, este suspectat de leziuni stomacale, prezentând hemoragii grave, probabil că avea şi ceva calculi nefritici. In mod cert suferea de gută, care-l făcea să rămână la pat săptămâni întregi.

In această perioadă capătă deprinderea administrării morfinei, care îi va fi fatală. Locuia singur în str. Verde nr. 18, în vreme ce Saşa cu Ioana, fiica lor, stăteau în Calea Victoriei, nr. 129. Odobescu avea 60 de ani. Omul de a cărui infătişare plină de frumusete şi distincţie îşi amintesc toti contemporanii, începuse să imbătrânească. Alexandru Odobescu a fost unul din cei mai de seamă scriitori şi invătati români ai secolului al XIX-lea şi una din figurile cele mai atrăgătoare ale generatiei lui.

Portretul executat de C. D. Mirea cu puţini ani înainte de moartea sa, ne arată o figură nobilă, cu ochi visători şi frunte înaltă, încadrată în pletele albite ca de o aureolă. Sotia se stabileşte la Curtea de Argeş iar scrisorile pe care i le trimitea sunt pline de cel mai afectuos interes pentru ea şi pentru fiica lor. O amărăciune, străbate totuşi, prin aceste scrisori, provocată nu numai de asaltul necontenit al grijilor materiale, dar şi pentru un alt motiv, rămas deocamdată învăluit în mister.

Tezaurul de la Pietroasa să-şi fi manifestat oare ocultul blestem şi asupra lui, ca de altfel asupra tuturor acelora cu care a venit în contact? Se pare că între cei doi soţi apar neînţelegeri, ca dovadă scrisoarea din august 1892 scrisă. de Odobescu, Saşei:

„Din parte-mi, te rog, draga mea, să nu grăbeşti nimic. Să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul natural câtă vreme nici un eveniment extraordinar nu ne obligă să luăm o hotărâre neprevăzută. În orice caz, te rog, draga mea, bună şi fidelă prietenă, să crezi că afecţiunea, respectul, veneraţia profundă pe care le am pentru tine nu se vor schimba niciodată. Pentru mine eşti si vei rămâne mereu mai mult decât o femeie; ai fost şi eşti şi vei rămâne un bun înger protector. Astfel exişti vie în inima mea şi toţi cei asupra cărora am avut vreodată ceva influenţă au fost obişnuiţi de către mine să te vadă în consecinţă. Nimic nu mă îngrijorează mai mult decât sentimentul că-ţi procur nelinişte, şi-mi spun totuşi: această fiinţă făcută din bunătate, devotament, tandreţe, este singura în măsură a se ridica deasupra suferinţelor, zbuciumului pasiunii.„

Decembrie 1893. Primeste vizita Sasei cu Ioana la Bucuresti. Rămas iar singur, se grăbeşte să o asigure pe Saşa despre trăinicia legăturilor existente intre ei, pe care nici un fel de evenimente intervenite temporar nu i-ar putea destrăma. „Vreau să te asigur că în orice împrejurări ale vieţii, nici anul 1893, nici cei ce urmează, câţi voi mai apuca, nu vor schimba sentimentele mele de profundă şi recunoscătoare afecţiune pe care le-am avut şi le voi avea mereu pentru tine.”

Noiembrie 1892. Comentariile lumii, de o indiscreţie supărătoare, creează in familie o stare de incordare. Odobescu se grăbeşte să respingă ideea Saşei de a se izola (eventual chiar retrăgându-se la mânăstire), obsedat de culpabilitatea care il determină să invoce posibilitatea unui sfârşit apropiat, pecetluit prin propria dispariţie.

Octombrie 1895. Ultimele zile petrecute la Iaşi s-au depănat în singurătate, în modesta căscioară din retrasa stradă Cuza-Vodă, din preajma Spiridoniei. Vitrourile şi mobilele, croite după indicaţiile lui pentru încăperi vaste din vremuri de belşug, se ingrămădeau în odăiţele îmbâcsite cu resturi din splendida-i bibliotecă de odinioară. Deşi obosit, palid, cu figura-i brăzdată de suferinţe ascunse, rătăceşte printre lucrurile pe care praful a început să se astearnă…

Odobescu îşi reaminteşte tot trecutul. Nu dezaprobă nimic, doar faptul că o singură dată s-a lăsat tentat de vulgaritate: incredinţându-şi sentimentele profesoarei Hortensia Keminger, o femeie care nici măcar nu era frumoasă. Era un om de aproape 60 de ani, bolnav şi pe deasupra şi morfmoman pentru a-şi alina accesele de gută. Atât această patimă de senectute, cât şi morfina, ne pot face să bănuim că-şi pierduse încrederea în refugiul pe care-l ofereau contemplaţia şi arta. Nimeni nu-şi detestă mai puternic corpul imbătrânit decât acela care şi l-a iubit mai mult când era vital şi sănătos. În senzualitate vulgară şi în morfină. Odobescu nu căuta însă atât compensarea refugiului pierdut, ci mijlocul de a se anula fizic, să dorească stingerea atâtor agitaţii printr-un „repaos absolut”. Tensiunea aceasta îi conferă o stare de irascibilitate extremă (conflictul cu Gr. Tocilescu).

10 noiembrie 1895. S-au scurs trei săptămâni de când a revenit în Bucureşti, de la Iaşi. Mai mult decât surpat sufleteşte, se simţea coborât din punct de vedere social, înjosit faţă de ai săi, împovărat în sine şi impovărător printre alţii, istovit, fără speranţă sau fără voinţă de reabilitare, astfel încât decide să se abandoneze, lasându-se în voia povâmişului, să alunece în nefiinţă. Dezamăgit, infrânt, bolnav, Alexandru I. Odobescu se sinucide (după o încercare eşuată cu două zile mai înainte). Cu o doză dublă de morfmă, obţine liniştea definitivă pe care credea că lumea aceasta nu i-o mai putea oferi. Işi explică gestul într-o scrisoare datată. „8 noiembrie 1895″, adresată prietenului său Anghel Demetriescu, prin apariţa funestă a unei femei în viaţa lui:

„Când uneori te vei mai gândi la mine, cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire [de] simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simturilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiintă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a intâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine indemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele. De ce n-am judecat-o şi eu precum o judecaseşi D-ta? Aş mai fi trăit poate ani mulţi încă, lucrând cu folos pentru toţi. Acum m-am dus! Arhanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dănsa pentru mine. Să n-aibi însă D-ta mustrare. Dar iar să nu laşi ca dânsa să-şi bată joc de memoria mea, prin tot felul de murdare clevetiri precum şi-a bătut joc în ultirna parte a vieţii mele. Aceste[a], amice Anghele, ţi le spun rândurile de faţă cu prietenească limbă de moarte de la mine.

                                                                             Alexandru I. Odobescu”

La 12 noiembrie 1895 era condus pe ultimul său drum de o mulţime de cărturari, profesori, foşti elevi, în memoria cărora amintirea lui avea să rămână vie. În faţa mormântului său de la Bellu, Ionescu Gion a spus:

„Mi-ar trebui grai românesc mai dulce ca fagurul de miere, mai răsunător ca buciumul de primejdie din vremurile de nenorocire ale strămoşilor noştri, mi-ar trebui, o, învăţătorule neasemuit de iubit al tinerimei române, graiul tău, ca să spun aici, în pragul mormântului şi mai târziu, pentru depărtata viitorime, tot rodul şi toată bogăţia şi toată fi-umuseţea muncii tale„.

Sfârşitul lui Odobescu a surprins dureros pe contemporanii săi şi continuă să ne uimească pe noi, constituind o enigmă a istoriei. Figura olimpiană a lui Alexandru I. Odobescu va sta veşnic înainte, ca păzitor al măretului templu ridicat artei româneşti, a cărei faimă de la el purcede. Pentru posteritate, rătăcirea momentului fatal nu întunecă strălucirea aureolei sub care rămâne pururea vie icoana lui Alexandru I. Odobescu.