Catacombele din Roma au fost descoperite din întâmplare în secolul al XVI-lea. Evenimentul a fost urmat de-a lungul timpului de elaborarea a mai multor studii privind aceste vestigii ale antichităţii creştine. În secolul al XIX-lea anumiţi savanţi pretindeau că ele au constituit cimitire comune pentru oamenii sărmani, indiferent de religia căreia îi aparţineau.

Asemenea afirmaţii au fost combătute de constatarea că spre deosebire de adepţii altor culte, creştinii credeau că după moarte trupul va reînvia si se va alătura sufletului care are viaţă veşnică. O astfel de concepţie i-a determinat pe primii adepţi ai lui Iisus să încerce să asigure rămăşiţelor pământeşti un cât mai adecvat loc de înmormântare. De asemenea, spre deosebire de alte religii, membrii primelor comunităţi creştine si-au manifestat intens dorinţa de a fi cât mai des în preajma celor decedaţi, în faţa unor cripte fiind construite mici altare care erau utilizate când se desfăsurau anumite comemorări; în aceste situaţii preoţii oficiau ritualuri specifice momentului.

Existenţa catacombelor a provocat multiple controverse. Deoarece nu putea fi conceput faptul că un cult proscris ar fi avut curajul să realizeze cimitire chiar sub privirea celor care îi persecutau, a fost emisă ipoteza conform căreia iniţial galeriile nu ar fi fost altceva decât cariere abandonate pe care creştinii le-au utilizat în scopul celebrării misterelor si a ceremoniilor funerare.

În urma cercetării regiunii în care au fost săpate catacombele s-a constatat că au fost evitate zonele în care solul nu prezenta rezistenţă, fiind preferate terenurile pietroase. De multe ori în interiorul tunelurilor au fost descoperite picturi care îi înfăţisau pe lucrătorii care săpaseră labirintul. Creştinii au preluat obiceiul de a-şi îngropa morţii de la evrei care, la rândul lor, continuau tradiţia popoarelor orientale. Spre deosebire de mormintele adepţilor altor religii, în cazul catacombelor crestine se observă un număr mare de galerii şi o aglomerare neobişnuită a criptelor. O altă diferenţă faţă de modul de înhumare practicat de ceilalţi locuitori ai Romei o constituie si faptul că nisele în care au fost depuse rămăşiţele persoanelor decedate au fost acoperite. Singura regulă pe care Biserica din primele veacuri o impunea membrilor era aceea de a nu utiliza criptele celor care credeau în zei şi de a nu permite păgânilor să îşi îngroape morţii în cimitirele creştinilor.

Deşi majoritatea înhumărilor aveau loc în catacombe, au fost descoperite şi cavouri amplasate pe proprietăţi private (a fost scoasă la lumina zilei piatra funerară de pe mormântul a doi soţi: epitaful preciza că ultima dorinţă a cuplului a fost aceea de a-şi găsi locul de veci în propria grădină).

La Roma au fost preferate mormintele subterane. În cazul catacombelor, galeriile înguste se întretaie în unghiuri drepte formând adevărate labirinturi, în pereţi fiind săpate rânduri paralele de nişe. După ce defunctul a fost depus, cripta era închisă cu ajutorul unei plăci de marmură sau a unei bucăţi de cărămidă pe care era inscripţionat numele persoanei decedate. Operaţiunea era determinată de obiceiul de a frecventa foarte des mormintele martirilor si de a se ruga lângă osemintele lor, fiind convinşi că, la rândul lor, sfinţii intervin pe lângă Dumnezeu pentru cei vii.

Catacombele sunt structurate pe mai multe etaje. O scară uneşte nivelul superior au cel inferior, mult mai obscur, în pereţii căruia sunt, de asennenea, săpate cripte.

Istoria crestinismului din primele secole este foarte bine ilustrată de existenţa catacombelor. În interiorul galeriilor au fost construite capele pentru a putea fi celebrat cultul. Ele erau compuse din două încăperi care erau străbătute de galerii: în perioada crestinismului primitiv într-o incintă erau prezente femeile, iar în cealaltă bărbatii. În fiecare încăpere se găsea câte un jilţ destinat preotiţor care celebrau Sfintele Taine.

În toate catacombele se pot observa urme ale perioadei persecuţiilor: vechile trepte au fost în grabă distruse, au tost puse la adăpost osemintele martirilor, s-au săpat noi intrări la care nu aveau acces decât cei iniţiaţi.

Catacombele  au fost ornate cu basoreliefuri şi fresce. Primele motive pe care artiştii le-au întrebuinţat, creştinismul fiind considerat o sectă interzisă, erau semne de recunoaştere: pestele, porumbelul, ancora, nava cu pânze întinse. Aceste simboluri constituiau mistere ale credinţei. Au fost însă utilizate şi imagini de păsări şi flori. Cu timpul, inspirându-se din picturile antice care îl infăţişau pe Orfeu (bardul din Tracia care prin muzica sa atrăgea animalele din păduri) a apărut şi imaginea lui Iisus, vieţuitoarele codrilor fiind înlocuite cu doi miei.

Arta creştină nu a fost mult timp influenţată de operele din antichitate; o doctrină nouă trebuia să îşi găsească modul propriu de exprimare. Realizatorii frescelor s-au inspirat din scrierile sfinte, redând episoade din Vechiul si Noul Testament: trecerea Mării Roşii, pruncul Iisus adorat de magi, reînvierea lui Lazăr, înmultirea pâinilor. Astfel alegoria şi scenele biblice se întrepătrund. Personajul care loveşte stânca îi reprezintă pe Moise şi pe Sfântul Petru, iar apa care izvorăşte este destinată nu numai potolirii setei evreilor care se aflau în deşert, ci poate fi considerată şi o sursă de viaţă şi de purificare. Peştele îl reprezintă atât pe Iisus cât şi pe creştinul obişnuit. În afara picturilor alegorice a fost identificată şi redarea martiriului unui creştin. Cele mai renumite sunt catacombele Sfântului Sebastian si ale Sfântului Calixt.

Pe drept cuvânt se poate face afirmaţia conform căreia catacombele reprezintă cele mai vechi monumente crestine.