Teorii susceptibile să explice fenomenele supranaturale nu se întâlnesc, din păcate, în fiecare zi. Acest proces este adesea lung, complex și plin de piedici. În plus, cum a remarcat filozoful francez Bernard de Fontenelle, înainte de a căuta explicaţia unui fenomen, trebuie să fim siguri că el a existat cu adevărat. Această remarcă poate părea comică dar, în acest domeniu, la frontiera realului, este un lucru câteodată greu de făcut. Pentru un tribunal este uşor de stabilit vinovăția unei persoane, atunci când dispune de mărturii şi dovezi materiale. Dar se întâmplă adesea că nu are nici una nici alta… și în acest caz, ce să facă?
Scufundarea în apă și vinovăția
În urma unui delict, odinioară era utilizate două procedee pentru a se stabili vinovăţia unui acuzat: unul consta în a-l cântări, celălalt în a-l scufunda în apă rece. Trebuie notat că metoda din urmă a fost menţionată pentru prima oară în secolul XIV I.H.
Orice acuzaţie privind fidelitatea unei femei măritate antrena obligatoriu „Judecata lui Dumnezeu”; nenorocita era scufundată în apă, care trebuia să o înghită sau să o respingă, după cum era inocentă sau vinovată. O încercare similară este descrisă în Avesta, culegere de texte sacre iraniene (IX-VII î.e.n.). Ea este de asemenea pomenită în Legile lui Manu (Manava-dharma-sastra,), cod al legilor indiene datând din sec. II î.e.n.
În sfârșit, această formă de „dovadă juridică” era aplicată în Rusia medievală, asupra celor care erau acuzaţi de vrăjitorie. Preotul Serapion din Vladimir (sec.XIII) vorbeşte despre asta în următorii termeni:” Aruncaţi-o în apă şi priviţi; dacă se îneacă, este inocentă, dar dacă ea reușește să înoate este cu siguranţă o vrăjitoare”.
Zeci de mii de vrăjitori pe rugurile inchizitiei
În Europa de Vest, persoanele bănuite de a fi făcut un pact cu diavolul erau supuse la „încercarea apei” sau a cântarului (Zeci de mii de vrăjitoare şi vrăjitori au fost arşi în Evul Mediu pe rugurile inchizitiei).
Or, caracterul paradoxal al rezultatelor, adesea contestate în cazul acestor anchete judiciare, ne incită să ne punem întrebări despre realitatea lor.
Dacă pluteai, mureai apoi pe rug
„Încercarea apei” era practicată în public. Persoana care urma să fie supusă „judecăţii lui Dumnezeu” era dezbrăcată şi legată în aşa fel încât degetul mare de la mâna dreaptă să fie ataşat de degetul mare de la piciorul stâng şi invers. Apoi, era scufundată într-o apă curgătoare de-a lungul unei frânghii. Cele care puteau, işi sfârșeau zilele pe rug.
După anumiţi martori, acuzaţii rămâneau în apă, câte o jumătate de oră, plutind ca un dop de plută sau o bucată de „lemn de pantofi” (în Europa, pentru a fabrica încălţămintea, era folosit lemnul de plop, salcie etc.).
„Încercarea cântarului” sau grasii sunt nevinovaţi
Proba consta în a cântări inculpatul. Inocenţa sa nu era dovedită decât când greutatea sa depăşea o anumită limită. Dacă nu, era condamnat la o „pedeapsă blândă, fără vărsare de sânge”, cum era numit, cu ipocrizie, în Evul Mediu, supliciul focului. Greutatea critică varia în funcţie de oraş. La Oudewater, de exemplu, era de 49,5 kg; Ia Munster, de 55 kg, în alte oraşe de ia 11 la 14 livre (4,5 la 5,6 kg – greutatea unui sugar!) O întrebare se impune: care era greutatea minimă înregistrată în timpul procesului?
Un ziar ce apărea în Austro-Ungaria la începutul sec. XVIII relatează un episod curios: „Când mai multe persoane au fost arestate sub acuzaţia de vrăjitorie, ele au fost cântărite, după obicei… S-a găsit că o femeie planturoasă cântărea 1,5 loth şi soţul său care nu era slab nici el 1,25 loth”…
Dat fiind că loth-ul austriac are valoare de 17,5 grame rezultă că bărbatul şi femeia cîntăreau fiecare 20-30 g. lată rezultate de necrezut şi care presupun o falsificare. Într-un astfel de caz, se poate cita o veche axiomă de drept: res facit cui prodest (lucrul a fost făcut de cel care are de profitat). Cine putea profita de falsificare? În nici un caz inculpatul care nu dorea deloc să urce pe eşafod. Dar nici inchizitorii care nu ar fi recurs la aceste încercări dacă trebuiau obligatoriu să falsifice rezultatele.
Balanţe pentru vrăjitori
Se crede că prima balanţă a fost fabricată acum peste 6000 de ani. Reprezentarea sa figurează pe o piramidă din Gizeh. Teoria cântarului a fost studiată de Aristotel, Euclid şi Arhimede. Balantele construite de către arabi în Evul Mediu permiteau cântărirea obiectelor cu o precizie de 0,005 g. Balanţa cea mai bună este cea cu frânghii. O balanţă de acest tip (utilizată de Inchiziţie, la cererea lui Carol Quintul, pentru a cântări pe vrăjitoare sau pe magicieni) este actualmente expusă la primăria oraşului Oudewater, în Olanda. Este exact acelaşi model, care a fost şi în alte oraşe din Europa Occidentală.