Nu întotdeauna persoanele dotate cu puteri paranormale s-au bucurat de atenţia binevoitoare a publicului… Dacă acum, religiile practicate în Europa înaintea oficializării creştinismului încep să renască (există câteva zeci de mii de „păgâni” declaraţi doar în Marea Britanie, dar numărul lor real este mult mai mare, iar mai la sud de Canalul Mânecii în Franţa, există câteva sute de druizi – sacerdoţi celti, preoţi ai Vechii Religii) în Evul Mediu situaţia era cu totul alta. Tot ce era necreştin era considerat a fi „opera Diavolului” şi tratat ca atare, iar temuta, si obtuza, Inchiziție nu se temea că ar putea cumva intra în şomaj tehnic…

Cine nu-i cu noi e împotriva noastră…

Europa a fost cu adevărat crestinată de-abia în secolul al XVIII-lea, Vechea Religie supravieţuind (mai ales în partea nordică a continentului) în special în mediul rural, dar şi în asociaţii secrete din care, nu odată, făceau parte aristocraţi şi chiar capete încoronate. Un exemplu de astfel de asociatie secretă este chiar Ordinul Jartierei (astăzi o simplă distincţie onorifică), înfiinţat de regele Edward al III-lea Plantagenet tocmai spre a-i pune la adăpost pe păstrătorii Vechii Religii (dintre care mulţi erau rude destul de apropiate) de răzbunarea Bisericii.

O altă mare protectoare a Ordinului Jartierei a fost şi „eretica” „regină-fecioară” Elisabeta I Tudor, aflată în conflict cu papalitatea si cu preacatolicul rege al Spaniei, Filip al II-lea de Habsburg. Mulţi ocultişti de tot felul şi păstrători ai Vechii Religii s-au bucurat de înaltul ei sprijin…

Creştinarea Europei mergea cam încet după gusturile Curiei Papale de la Roma, astfel încât în anul 1233, papa Grigore al IX-lea înfiinţează Inchiziţia, tribunal religios menit să judece ales să condamne tot ce se abătea de la dogma creştină. În 1320, la cererea papei Ioan al XXII-lea, Biserica Romano-Catolică a declarat, în mod oficial, Vechea Religie, ca fiind o „ameninare ostilă” la adresa creştinismului. Păstrătorii Vechii Religii au fost etichetaţi drept „slugi ale Diavolului” si au început să fie vânaţi, pentru a fi judecaţi sub acuzaţia de vrăjitorie. Mai exact, pentru practicarea magiei… Dar magia stă la baza tuturor religiilor, inclusiv a creştinismului.

Orice liturghie creştină este o formă de magie ceremonială. La fel şi exorcismul, care poate fi încadrat şi în categoria „magie protectivă”, sau, dacă vreţi, magie albă. În 1484, papa Inocenţiu al VIII-lea a etichetat oficial vrăjitoria ca erezie, pentru a putea trece practicarea magiei în rândul delictelor aflate sub jurisdicţia Inchizitiei, uitând că „erezie” înseamnă o abatere de la dogma Bisericii Catolice (cum ar fi o sectă, de exemplu). Deci, un eretic este un „creştin deviaţionist”, iar wiccanii adepţii Vechii Religii) nu au fost niciodată creştini. Inocenţiu al II-lea a ordonat unor călugări dominicani, Heinrich Kraemer şi Jacob Sprenger să scrie un „manual pentru vânătorii de vrăjitoare”.

Aşa a apărut „Malleus Maleficarum” (Ciocanul răufăcătorilor), tipărită la Koln în 1486, lucrare de tristă amintire care ilustrează perfect porecla care li se dădea dominicanilor (membrii ai unui ordin monastic Infiinţat de Sfăntul Dominic): Domini Canes, în traducere, „Câinii Domnului” (li se spunea chiar si „câinii turbați”). După Reformă, „Malleus Meleficarum” a servit drept ghid şi vânătorilor protestanţi de vrăjitoare, fiind retipărită şi în statele care renunţaseră la catolicism, devenind un best-seller al epocii Renaşterii (considerată a fi o epocă a înfloririi umanismului) şi post-renascentiste. A fost reeditată de cel puţin 16 ori în Germania, de vreo 11 ori în Franţa, iar în Italia doar de 2 ori.

Cine si cum intră in vizorul Inchiziției

Vechea Religie a apărut în Paleolitic, în urmă cu 25 000 de ani. Divinitătile venerate erau (şi sunt încă!) Zeul Cu Coarne (de cerb), iniţial un Stăpân al Animalelor si Protector al Vânătorilor, devenit ulterior si Zeu al Soarelui şi, într-o etapă mai târzie, Zeu al Războiului. Numit uneori Cerunnos sau Tarannis, el este zeul care moare si renaste (asemeni lui Osiris, Dyonissyos-Sabazios, Zamolxis şi chiar Isus), fiind readus la viaţă de sora şi soţia sa, numită, de obicei, Doamna din Mai. Renasterea Zeului si încoronarea sa ca Stăpân al Naturii se sărbătoresc în fiecare an de 1 Mai. Celţii numesc astăzi zi magică Beldan, iar strămoşii noştri daci o numeau- Arminden.

Asemeni Doamnei din Mai, care si-a readus soţul la viaţă, preotesele ei practică magia albă si protectivă, cunosc tainele prietenelor, cristalelor şi ale ierburilor de leac şi, de multe ori, stiu să „vadă” viitorul. Celţii le numeau korrigan (la plural, korriganed), adică „micuţe vrăjitoare albe”, pentru că ele se îmbrăcau întotdeauna în haine de lână albă. Dar Kraemer, Sprenger şi alţii ca ei s-au înverşunat împotriva lor în special si împotriva femeilor în general.

În cartea lor e scris că o fată sau o femeie prea frumoasă este din start suspectă, pentru că frumuseţea ei putea veni doar de la Diavol. Dacă nefericita mai avea şi proasta inspiraţie de a creşte plante medicinale în grădină, putea fi sigură că va fi arsă pe rug. Sau dacă avea o pisică, animal considerat de Inchizitie a fi consacrat Satanei („Sfântul” Oficiu nu cunoştea legenda orientală despre mâţa care a ucis un şarpe veninos ce se pregătea să-l ucidă pe Isus) sau dacă fusese părăsită de iubit, pentru că în patul ei se putea strecura un demon ca s-o „consoleze”.

O bătrână era la fel de suspectă ca o tânără frumoasă, mai ales dacă era urâtă, sau dacă se ducea prea rar la biserică, ori prea des, pentru a-şi ascunde legăturile cu Diavolul sub masca cuvioşeniei. Nici măcar călugăriţele nu erau exceptate, pentru că ambitia supremă a Diavolului era aceea de a seduce pe „miresele lui Christos”.

În Spania lui Filip al II-lea, o biată fată a fost arsă pe rug pentru că, „vrând să fie pe placul Diavolului”, îşi spălase părul. Se spunea că din împerecherea unei femei cu un demon se nasc copii, care vor deveni şi ei vrăjitoare sau vrăjitori. Egalitatea dintre sexe se manifestă prin aceea că destui bărbaţi au pierit si ei pe rug, după ce fuseseră acuzati, judecaţi și condamnaţi pentru legături cu Diavolul”. Necreştinii nu erau singurele victime ale Inchiziţiei: alături de ei au ars pe rug şi savanti (medici, astronomi etc.) care îşi depăşeau epoca. La fel şi ocultiştii şi astrologii: Nostradamus, de exemplu, a scăpat cu fuga…

Vânătorii de vrăjitoare primeau 20 de silingi pentru o victimă

Privatizarea nu este o găselniţă a epocii post-comuniste. Inchiziţia şi-ar putea aroga merite în acest sens, în momentul în care a început să acorde prime celor care denunţau vrăjitori şi vrăjitoare. Aceste prime reprezentau un procent din averea persoanei denunţate, care, de cele mai multe ori, era şi condamnată.

Ceva mai târziu au apărut şi vânătorii si judecătorii laici de vrăjitoare, care şi-au arogat acelaşi drept. Ei „investigau” în acelaşi fel ca prin tortură. Şi primeau un procent destul de zdravăn din averea victimelor, astfel încât vânătoarea de oameni a sfârsit prin a deveni o meserie rentabilă. După ce sursele de îmbogăţire dintr-un ţinut dispăreau, nu mai erau căutate si alte „slugi ale Diavolului”.

Este cunoscut cazul lui Mathew Hopkins, vânător de vrăjitoare din timpul lui Oliver Cromwell (care a condus Anglia între anii 1649-1660, după ce îl executase pe regele Carol I Stewart). Hopkins „activa” în comitatele din estul Angliei, însoţit de o adevărată armată de servitori călări, ceea ce demonstrează că strânsese o adevărată avere din „meseria” sa. El cerea autorităţilor locale o taxă fixă pentru fiecare vrăjitor sau vrăjitoare demascat(ă), în valoare de 20 de silingi. Numărul victimelor sale este de câteva sute, poate chiar în jur de două mii.

Nebunia vânătorii de vrăjitoare s-a extins destul de repede şi peste Ocean. În 1692, în oraşul Salem din colonia britanică Massachussets au fost judecate 150 de persoane, acuzate de „uneltiri diavoleşti”. Ceva mai târziu, psihoza Vânătorii de vrăjitoare s-a stins: 12 juraţi au mărturisit că se lăsaseră indusi în eroare de „evidenţa spectrelor” iar judecătorul Samuel Sewall, pentru a scăpa de „ruşine şi mustrări de cuget” a închinat câte o zi din fiecare an ai restului vieţii sale rugăciunilor de căinţă şi postului.

De ce Diavolul nu venea să le scape de chinuri?

Deşi li se atribuiau puteri supranaturale de invidiat, vrăjitoarele se dovedeau a fi cu totul lipsite de apărare de îndată ce erau prinse. Nu mai puteau nici trece prin gaura cheii, pentru a putea evada, şi nici zburau călare pe mături pentru a se pune la adăpost. Iar diavolul era un stăpân cam imprudent, de vreme ce însemna pe fiecare om care i se vindea, o zonă insensibilă pe piele. Călăii ştiau întotdeauna să găsească o astfel de „ştampilă a lui Satan”.

Mai exista şi „proba apei”, numită şi „plutărit”: acuzaţii, cu mâinile şi picioarele legate de o frânghie, erau aruncaţi în apă. Dacă pluteau (iar călăul şi ajutoarele lui ţineau întotdeauna frânghia bine întinsă) asta nu se putea datora decât Diavolului, deci victima o sfârşea pe rug. Dacă nu pluteau, riscau să se înece. Cât despre umilinţele îndurate de acuzaţi (de exemplu, erau raşi pe cap indiferent de sex, pentru că ”puterea Satanei stă în păr”) şi torturile la care erau supuşi, vă lăsăm să vi le imaginaţi singuri.

Istoria proceselor contra vrăjitoarelor se termină de-abia la începutul secolului al XIX-lea.