În nopțile cu lună plină, câinii, cuprinsi parca de o inexplicabila tristete, se vaita indelung, adoptând o poziție ciudată, stand crispati, cu botul îndreptat spre cer, de parcă o forta misterioasa i-ar trage nemiloasa spre stele. Acesta manifestare are însă o explicație.

Urechea, un filtru fiziologic necesar

Simlui auzului este limitat şi diferă ca interval de percepţie de la specie Ia specie. Din întregul spectru al sunetelor, care cuprinde vibrații a căror frecvenţă variază între 16 Hz şi 20.000 Hz (1 Hz = o pulsaţie în timp de o secundă), urechea omenească percepe numai pe acelea cuprinse în intervalul de 32 Hz – 4224Hz, cu uşoare variaţii de la individ, la individ.

Aceasta înseamnă că toate sunetele care au frecvenţe mai mici de 32 Hz, sau mai mari de 4224 Hz, se află în afara spectrului fiziologic uman şi pentru noi NU EXISTĂ. Această limitare a auzului nu trebuie considerată un dezavantaj. Dacă omul ar auzi, de pildă, zgomotele produse de structurile metalice (aflate în repaus!) ar înnebuni.

Experiențele efectuate sub control NASA, la Centrul de Cercetări Fiziologice din cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Minnesota, au stabilit că un om, supus timp îndelungat unor sunete de orgă, de frecvenţe diferite, poate ajunge atât de stresat, încât să urle el însuși, exact așa cum fac câinii când urlă la lună.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre sunetele monotone, care păstrează aceeaşi frecvenţă. in acest caz, în afara stresului, urechea umană se deteriorează iremediabil şi sunetul de frecvenţa respectivă nu va mai fi auzit niciodată. Este necesară însă prezenţa unui sunet constant, timp de 4-5 zile, pentru a se ajunge la această măsură extremă de apărare a organismului.

Vibratiile luminii astrale

Simlui auzului este limitat şi diferă ca interval de percepţie de la specie Ia specie. Din întregul spectru al sunetelor, care cuprinde vibrații a căror frecvenţă variază între 16 Hz şi 20.000 Hz (1 Hz = o pulsaţie în timp de o secundă), urechea omenească percepe numai pe acelea cuprinse în intervalul de 32 Hz – 4224Hz, cu uşoare variaţii de la individ, la individ.

Aceasta înseamnă că toate sunetele care au frecvenţe mai mici de 32 Hz, sau mai mari de 4224 Hz, se află în afara spectrului fiziologic uman şi pentru noi NU EXISTĂ. Această limitare a auzului nu trebuie considerată un dezavantaj. Dacă omul ar auzi, de pildă, zgomotele produse de structurile metalice (aflate în repaus!) ar înnebuni.

Experiențele efectuate sub control NASA, la Centrul de Cercetări Fiziologice din cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Minnesota, au stabilit că un om, supus timp îndelungat unor sunete de orgă, de frecvenţe diferite, poate ajunge atât de stresat, încât să urle el însuși, exact așa cum fac câinii când urlă la lună.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre sunetele monotone, care păstrează aceeaşi frecvenţă. in acest caz, în afara stresului, urechea umană se deteriorează iremediabil şi sunetul de frecvenţa respectivă nu va mai fi auzit niciodată. Este necesară însă prezenţa unui sunet constant, timp de 4-5 zile, pentru a se ajunge la această măsură extremă de apărare a organismului.

Nu vom insista, de această dată, asupra noţiunii de lumină astrală, dar vom reaminti că ea reprezintă acea materie subtilă care se găseşte în tot Universul, chiar şi acolo unde se consideră a fi vid şi prin vibraţia ei se transmit lumina şi căldura stelelor.

În nopţile cu lună plină, magnetismul astral capătă noi valenţe. Luna se află mereu cam la aceeaşi distanţă de Pământ, fie că se vede sau nu şi ar fi greşit să interpretăm schimbările de magnetism ca fiind generate de modificarea forţelor de atracţie ce există între aceste două corpuri cereşti.

Ceea ce se schimbă este însă suprafața lunii luminată de razele soarelui. Luna, ca o imensă oglindă, retransmite aceste raze către noi. Măsurătorile au arătat că vibrațiile luminoase provoacă un vag fenomen acustic, în sensul că apar sunete de înaltă frecvenţă, neuniforme şi discontinue, de parcă lumina lunii ar aduce cu ea o „muzică celestă”.

Aceste vibraţii le provoacă tuturor mamiferelor o stare de nelinişte, iar câinilor şi lupilor le transmit chiar un „mesaj” fals. Este ştiut că aceste animale comunică între ele prin ultrasunete, fiind capabile să emită şi să primească veritabile mesaje „cifrate”. Vibraţiile luminii astrale pe frecvenţele recepționate de urechea canină seamănă, până la identitate, cu mesajul pe care îl emit femelele acestei specii către masculi, în perioada de disponibilitate sexuală. Prin urmare, urletul câinilor este un simplu răspuns erotic al masculilor către o presupusă parteneră de amor.