Studiind documentele vechi, savantii au ajuns la concluzia că icoanele „plângâtoare” au fost semnalate incă din Evul Mediu. Din ochi, din mâini, uneori şi din hainele sfântului pictat în icoană începea să picure un lichid care aminteşte după compoziţie mirul, uleiul sfinţit folosit în timpul slujbelor religioase. În ultimul timp, figurile sfinte din icoane plâng tot mai des.

Cum se formează acest mir? Dacă el apare „din nimic”, se poate vorbi despre încălcarea tuturor legilor Universului. Cum apar „de niciunde” picături de sânge sau lacrimi pe icoane? Acest mister incă nu a putut fi explicat de cercetători.

Deosebit de multe icoane „plângâtoare” au apărut la sfârşitul anilor 90. În anul 1999, în secţia de catehizare de la Patriarhia din Moscova, a fost creată chiar şi o Comisie pentru adunarea şi descrierea informaţiilor despre semnele miraculoase care au loc în Biserica Ortodoxă Rusă. În componenţa comisiei, au intrat savanţi din diferite domenii ale ştiinţei: fizicieni, un biolog, un geolog, un filolog. Membrii grupului cercetează apariţia picăturilor de mir şi lacrimilor şi repetarea imaginilor icoanelor pe geamul altarului.

Secretul nu a fost descoperit, dar au fost făcute unele precizări. În primul rând, icoanele plângătoare şi cele izvorâtoare de mir prevestesc lucruri diferite. Consistenţa „mirului” diferă de la caz la caz. Uneori el este dens, asemănător cu răşina, iar alteori — cu roua. Picurarea de mir se consideră a fi semn bun, aducător de bine, iar icoana plângătoare cu „lacrimi” s-a considerat întotdeauna un semn rău. Sângele care apare pe icoană prevesteşte lucruri şi mai rele.

Există o mulţime de exemple în acest sens. Astfel, în zilele noastre a început să izvorască mir din icoana Arhanghelului Mihail. La început, o enoriaşă a observat pe icoana din locuinţa sa o mare pată de grăsime şi s-a mirat, pentru că în apropiere nu erau alte obiecte. Ea a şters icoana cu atenţie. După câtva timp, pata a apărut din nou şi, împreună cu ea, şi câteva picături. Femeia încetase să mai dea atenţie acestui fapt, dar a simţit un miros parcă de parfum, care venea dinspre icoană. Atunci, creştina a dus icoana la episcopie, şi episcopul a confirmat că aceasta e o minune de la Dumnezeu. Astăzi, în Rusia, se ştiu cel puţin trei case în care s-a întâmplat fenomenul inexplicabil de izvorâre a mirului din icoane. A apărut chiar şi expresia „a aduce icoana izvorâtoare”.

De câţiva ani „plânge” icoana de la Biserica Maicii Domnului din Kazan, regiunea Tula. Picăturile de mir şiroiesc mereu, fără să se oprească. Uneori, ele devin dense precum e cleiul. Conform relatărilor martorilor, icoana „a plâns” deosebit de mult în timpul războiului din Iugoslavia. În acea perioadă, începuseră să „plângâ” şi alte icoane, însă acestea au încetat să lăcrimeze peste puţin timp, iar cea din Kazan continuă şi azi. Deseori, cercetătorii spun că, după ce izvoră te mir, icoana se innoieşte. Icoanele vechi arată de parcă au fost restaurate.

Oare nu cumva aceste izvorâri de lichid din icoane se produc din cauze naturale? După cum se ştie, lemnul absoarbe şi elimină umezeală, deci ar fi posibil. Elena Kneazev, conducătorul Centrului „Icoana Rusă”, a răspuns în felul următor la această intrebare: „Eu cred că acele evaporări sunt în cantităţi mult mai mici si în câteva sute de ani deformează bucata de lemn pe care este desenată icoana. În afară de aceasta, lemnul de tei, care de cele mai multe ori este folosit pentru icoane, nu este un arbore răşinos. De aceea din el nu are cum să se elimine răşină”. De fapt, întrebarea dacă, într-adevăr, lemnul elimină umezeală s-a dovedit a fi mai puţin principială.

Înainte, se considera că doar icoanele vechi au „drepturi să izvorască mir, dar vechimea nu are nicio influenţă. Astăzi poate elimina mir şi o ramă metalică, şi suprafaţa geamului de pe altar, şi reproducerile, şi fotografiile, şi chiar copiile xerox ale icoanelor făcătoare de minuni.

O altă explicaţie a acestui fenomen ar fi faptul că în atmosfera rece a bisericilor de piatră, condensul care se formează pe icoane duce la apariţia „lacrimilor”. De obicei, ele se formează în zona ochilor, deoarece încă din vremurile medievale, pictorii amestecă vopseaua cu praf de sticlă sau chiar cu praf din pietre preţioase pentru a picta ochii sfinţilor, să capete o strălucire aparte. Particulele de sticlă, fiind mai reci decât pânza, adună o cantitate mai mare de condens.

Enoriaşii se mulţumesc să creadă fără să cerceteze că urmele lacrimilor pe icoane sunt un miracol. Geologul Pavel Florenski comentează fenomenul respectiv în felul următor: „intr-adevăr, minunile sunt permanente; acest fenomen, devenit obişnuit, nu ne mai trezeşte interesul. Lumea este întotdeauna minunată, pentru că în ea este prezent Dumnezeu. Pentru nivelul obişnuit de dezvoltare a omenirii, cea mai mare minune este faptul că noi existăm, fiind contrazise astfel toate legile termodinamicii, legea probabilităţii, teoria entropiei!… Slavă Domnului că icoanele izvorăsc mir şi că ne putem bucura şi de alte minuni din viaţa noastră. Nu trebuie să ne concentrăm atenţia asupra minunii de izvorâre a mirului — slavă Domnului că izvorăşte!”