Craciunul, o sarbatoare mai veche decat crestinismul

Pană acum 30 de ani, personajul care aduce daruri copiilor cuminţi se numea, în mod oficial, Mos Gerilă. Apoi s-a revenit la vechiul nume de „Moş Crăciun” şi la biografia sa creştină. Versiunea oficială comunistă a fost înlocuită cu versiunea creştină, conform căreia Mos Crăciun este un frate mai mare al lui Mos Nicolae.

Piata festiva in care se sarbatoreste Craciunul
Piata festiva in care se sarbatoreste Craciunul

Intrăm astfel în domeniul istoriei scrise: pe 6 decembrie 343 e.n. murea Nicolae, arhiepiscopul din Myra Lykiei (Lykia este numele vechi al unei regiuni din Asia Mică), personaj căruia i se atribuia puterea de a face minuni. In secolul trecut, Moş Nicolae se transformă în Moş Crăciun, venind cu daruri în noaptea în care se crede că s-ar fi născut Mantuitorul; Europa de Vest si America de Nord numesc în continuare, Santa Claus (Claus fiind unul din diminutivele de la Nicholas). Singuri, francezii, se incăpăţanează numească „Pere Noel”… Dar Moş Crăciun al nostru, românesc, ne arată că numele acestui personaj şi al acestei sărbători sunt mai vechi decat se crede. Atat de vechi, încat semnificaţia lor iniţială este pe cale de a fi uitată. Mai vechi, mult mai vechi decat creştinismul.

De cand se celebrează nasterea Mantuitorului pe 25 Decembrie

In anul morţii arhiepiscopul de Myra Lykia, naşterea lui Hristos încă mai era sărbătorită pe 6 ianuarie. Dar, cu 11 ani mai tarziu, Liberius, episcopul Romei, mută data naşterii mantuitorului de pe 6 ianuarie pe 25 decembrie. Nu peste multă vreme, episcopii romani aveau să devină Papi, şi în calitatea lor de urmaşi ai Sfantului Petru, primul episcop al Romei şi „piatra de temelie” a Bisericii, conform unui joc de cuvinte atribuit chiar lui Iisus, aveau să pretindă şi să obtină conducerea spirituală (dar cu adanci implicaţii politice) a creştinătăţii apusene. Decizia episcopului Liberius era una evident politică. Mutand data naşterii unui Personaj Divin a cărui natură umană încă era contestată în epocă (pentru primii creştini nu exista omul Iisus, iar Hristos era Zeul cel Bun, care le aducea mantuirea).

Fecioara Maria alaturi de pruncul Hristos si de pastori
Fecioara Maria alaturi de pruncul Hristos si de pastori

Episcopul roman a încercat, şi a reuşit, să dea o aparenţă creştină unei sărbători a Religiei Vechi: Solstiţiul de Iarnă. Nu este singura „creştinare” de acest fel: Samhainul (cunoscut acum sub numele de Halloween), care era Anul Nou celtic, a devenit Ziua Tuturor Sfinţilor, iar Echinocţiul de Primăvară si Beldanul (numit pe la noi Arminden), sărbători ale reînvierii naturii, au fost substituite prin Paşti, tot aşa cum sfinţii creştini au luat locul unor zei păgani, păstrandu-le totuşi atributele.

Roţi de foc la nasterea Soarelui

Solstiţiul de iarnă, cunoscut în ţările nordice sub numele de Yule, este noaptea cea mai lungă din an. De aici şi pană la Solstiţiul de Vară durata nopţii se micşorează încet dar sigur, în timp ce ziua se măreşte.

Pentru Cei Vechi, Solstiţiul de iarnă era o Naştere a Soarelui. Iar naşterile sunt adesea grele. Iar puterile zeului nou-născut sunt încă mici, şi este de datoria oamenilor sa ajute în lupta sa perpetuă contra demonilor si a intunericului. Aşa se face că în noaptea Solstiţiului de iarnă se aprindeau focuri mari în jurul cărora se strangeau cei veniţi să se roage pentru victoria Luminii, iar de pe dealuri se aruncau roţi de foc, obicei care se mai păstrează încă şi la noi. Aceste roţi aveau, de cele mai multe ori, patru spiţe. Erau deci nişte cruci înscrise într-un cerc, nişte Roţi Solare, aşa cum se mai văd şi astăzi sculptate pe porţile maramuresene, ţesute pe covoare, brodate pe ii şi, cum îl făceau bunicile noastre, pe cozonacii de Crăciun.

Nu trebuiesc uitate nici vechile colinde româneşti, in care, la sfarşitul anului, Dumnezeu se asează la masă însoţit de Sfantul Petru, Sfantul Ilie, Sfantul Andrei etc., dar locul de onoare, din capul mesei, este ocupat „de Crăciun, mai bătran”. Ne-am obişnuit atat de mult cu termenul „Colindă de Crăciun” incat nu ne intrebăm niciodată care este semnificaţia reală a acestor cuvinte.

Au venit colindatorii… Primiti cu steaua?

Slaviştii vor să ne facă să credem că termenul colindă vine din slavul „kolenda”, iar acesta din latinescul „calendare”. Dubioasă filiere… Ce pot avea în comun calendele romane, prima zi a unei luni (de aici s-a format, prin derivare, cuvantul „calendar”), cu a 25-a zi a lunii decembrie? Dacă trebuie să privim prin alte ogrăzi pentru a înţelege un cuvant românesc, ar fi bine să ne uităm prin Franţa, întrucat poporul francez s-a format într-un mod similar cu cel român, datorită cuceririi de către romani a unei ţări ai cărei locuitori (celţii şi, la noi, dacii) erau păstrători ai Vechilor Traditii. De altfel, în Franţa mai există încă 300 de druizi, sacerdoţi ai Religiei Vechi. Până acum vreo două-trei sute de ani, Crăciunul se numea în Franţa „Coligneau” sau „Calendeau”. Acest ultim cuvant mai seamănă întrucatva cu latinescul „calendae”, dar Coligneau, în nici un caz! Şi totuşi, şi acest termen este de origine latină, „coligneau” provenind (prin contradicţie) din conlignum, termen care desemnează mai multe lemne adunate la un loc. Bineînţeles, pentru a li se da foc…

Copii cantand colinde (Tabou de Nikiforos Lytras)
Copii cantand colinde (Tabou de Nikiforos Lytras)

Pentru că noaptea de Crăciun, noapte consacrată Luminii, se sărbătorea prin focuri, roti de foc si cortegii de „colindători” care nu puteau să nu aibă torte. Iar dacă ne mai întreabă şi dacă „primim cu steaua” ar trebui să ne reamintim că stelele erau ele considerate sacre de către cei vechi, iar steaua cu cinci colţuri este o pentagramă. Cunoscut de vechii greci sub numele de „diagrama lui Pitagora”, acest semn era aşezat în faţa tempelor lui Zamolxis (iar mai tarziu a bisericilor, şi apoi a tuturor caselor) pentru a împiedica intrarea strigoilor şi a duhurilor rele.

Originile termenului „Craciun”

Termenul „crăciun” face parte din aceiaşi familie de cuvinte cu „crâng” si „cracă”, respectiv „creangă”, termeni care desemnează pădurea şi ramura, lemnul în starea lui vie. Crăciun este o rămăsită dacică, cuvinte asemănătoare întalnindu-se în sudul Dunării, la popoare de origine tracă. De exemplu, în limba albaneză există termenul „krdin”, care are semnificaţia de ciot, buturugă sau butuc. Nicio legătură cu noaptea de Crăciun, care este numită „nata e buzmit”, adică Noaptea Buturugii. Denumiri asemănătoare apar şi la letoni şi sarbo-croaţi. De ce tocmai noaptea buturugii? Pentru că focuri de Crăciun nu se aprindeau numai afară, ci şi în vetrele caselor. Vatra, locul unde se făcea focul, era un spaţiu sacru în care se oficia cultul strămoşilor. Cu atat mai mult trebuia aprins un foc în vatră, in Noaptea (Re) Naşterii Soarelui… In astfel de ocazii solemne, focul trebuia neapărat făcut din lemn şi nu din altceva (paie, cărbuni şi cu atat mai puţin bălegar uscat), pentru că lemnul este viu, are forţă vitală, care prin ardere este transferată zeului-copil care tocmai se născuse.

Nu întamplător o importantă sărbătoare premergătoare, Crăciunului, a luat numele de Ignat, de la latinescul ignis, cuvant străvechi ce desemnează focul si fulgerul. Şi pentru că tot am ajuns aici, trebuie să adăugăm că scenariul naşterii într-o peşteră sau iesle, alături de necuvantătoare (in multe privinţe mai bune la suflet decat oamenii) nu apare doar în Noul Testament. Christos a avut aici precursori, zei solari, ai primăverii şi ai fertilitătii, cărora li s-a substituit. In „Epistola a 58-a către Paulin„, sfantul Ieronim scria că „acolo unde s-au auzit scancetele de copil ale Mantuitorului, răsunaseră mai demult plansete la moartea lui Adonis„. Ca si Osiris, Orfeu, Dionyssios, dacă nu cumva chiar si Zamolxis, Adonis-Tammuz (să reamintim şi numele său vechi) a „beneficiat” de scenariul divin al zeului mantuitor care se sacrifică, luand asupra sa păcatele întregii omenirii, iar apoi revine triumfător la viaţă.

Poate că nu întamplător, în anul 496, papa Ghelasie a ordonat trecerea povestirii „Descoperirea Crucii”, atribuită împărătesei Elena (in care mama lui Constantin cel Mare relata, printre altele, descoperirea crucii patimilor lui Iisus Hristos şi a peşterii naşterii sale) pe lista cărţilor interzise.