Kiyomizu-dera (denumirea deplin Otowa-san Kiyomizu-dera) este un templu budist situat în partea de est a oraşului Kyoto (Japonia). Templul este una din principalele atractii ale oraşului. El a fost fondat la sfârşitul perioadei Nara (al nouălea an al erei Hoki, anul 798 d.hr.)

Pe parcursul a peste 1200 de ani, templul a fost ars sau distrus de repetate ori, dar mereu reconstruit. Majoritatea clădirilor contemporane au fost reconstruite în anul 1633. Numele Kiyomizu-dera se traduce prin „Templul apei pure”. În Japonia există mai multe temple cu acelaşi nume, dar ele sunt mai puţin cunoscute. Acesta este preferatul japonezilor, iar ei spun aşa: „Kiyomizu este un templu pentru toti”. El este unul dintre putinele temple ale şcolii Hosso (similară şcolii yogacara în filozofia indiană).

Complexul templului ocupă un vast teritoriu pe un deal pitoresc. Pe teritoriul lui există o cascadă de dimensiuni mici. Într-una din sălile principale se află Piatra Sacră a lui Buddha, iar drumul spre ea trece printr-un tunel întunecos. De templu apartine si un sanctuar sintoist, închinat duhului pământului, în care locuiesc mai multe spirite, inclusiv Okuninushino-Mikito, zeul iubirii. În altar există două „pietre ale dragostei” şi multi tineri japonezi obişnuiesc să vină la ele pentru a cere dragostea ursitului.

În cazul în care vizitatorul trece printre ele singur, cu ochii inchişi, el va reuşi să își găsească dragostea adevărată. Traditia cere ca vizitatorii să treacă cu ochii inchiși printre acele pietre.

Kiyomizu-dera este renumit pentru originalitatea construcţiei. Este remarcabilă în special veranda enormă. Cu mult timp in urmă, japonezii credeau că, dacă cineva sare de pe verandă, punăndu-şi o dorinţă, el va supravieţui, iar dorinţa se va realiza in scurt timp. Sute de oameni şi-au încercat norocul. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat cu aceste persoane, dar, probabil, soarta lor nu a fost una foarte fericită. În prezent există o lege care interzice salturile de pe verandă.

Istoria templului a început să se scrie încă din antichitate

Potrivit unei legende, un călugăr căuta, în pădure, un izvor dătător de viaţă. Pe neaşteptate, el a zărit, în calea sa, o cascadă. Deasupra ei se ridica un nor neobişnuit.

În apropierea cascadei stătea un bătrân, care i-a spus călugărului că el s-a rugat 200 de ani zeiţei milei Kannon, dar acum el vrea să facă un pelerinaj, propunându-i călătorului să îi ia locul. Mult timp a aşteptat călugărul până a înţeles că însăşi zeiţa Kannon era intruchipată în bătrânul de lângă cascadă. Atunci, el a început să cioplească figura ei, dar acest lucru i-a luat foarte mult timp, deoarece monahul nu o văzuse niciodată pe zeită. Odată, călugărul a intâlnit in pădure un vânător şi i-a propus şi lui să se roage zeiţei Kannon. Acesta l-a crezut pe monah, apoi şi-a dezasamblat casa, din ale cărei materiale a construit, ulterior, renumitul templul. Călugărul a terminat de cioplit zeiţa şi a rămas să trăiască în templul respectiv.

În antichitate, templul a ars de mai multe ori şi a fost şi prădat, uneori chiar de către călugarii budişti. În prezent, nimic nu mai aminteşte de acele vremuri triste, peste tot domnind bucuria şi însufleţirea. La fel ca odinioară, izvorul vesel susură curgând la vale. Se consideră că această apă are proprietăti tămăduitoare. Aici vin mii şi mii de turişti şi pelerini din toată lumea.