După ce au descoperit exact 100 de exoplanete (adică planete care orbitează în jurul altor stele, mai mult sau mai puţin asemănătoare Soarelui nostru), astronomii ne asigură că „putem sta liniștiți”: în galaxia noastră – numită, încă de la începuturile astronomiei, Calea Lactee – mai există încă destule planete de tipul Terrei.

După ce au făcut unele calcule (la urma-urmei, nu chiar atat de complicate pe cat par la prima vedere), astronomii pot, în sfârșit, să ne spună ce înseamnă „destule”: cel putin 30 de miliarde de planete. 

Pe o rază de 100 de ani-lumină, nu a rămas, practic, nicio stea necercetată. Iar 10% dintre acestea posedă sisteme planetare proprii.

Şi, cum în Galaxie există vreo 300 de miliarde de stele, rezultă (aplicând regula de trei simple, pe care orice şcolar o ştie) că 30 de miliarde dispun de sisteme planetare. Şi multe dintre acestea includ, mai mult ca sigur, şi planete de tipul Terrei care, dacă nu dispun de atmosferă, apă şi biosferă, pot fi, teraformate dacă e necesar – adică pot fi „Imbunătăţite” astfel încât să devină locuibile.

Ceea ce înseamnă că, pe termen lung, problema „spaţiului locativ” pentru o populaţie în continuă creştere, poate fi rezolvată – cu condiţia ca astronautica să nu bată pasul pe loc şi ca omenirea să nu se autodistrugă prin război nuclear, catastrofă ecologică sau colaps economic.

Cum poate fi descoperită o planetă

Bineînțeles că o planetă de mărimea Pământului care se roteste în jurul unei stele aflate la 100 de ani-lumină nu poate fi văzută. Dar existenţa ei poate fi, totuşi, dedusă prin calcule şi prin observarea atentă a variaţiei intensităţii luminii stelelor. O stea care „pâlpâie” are, în mod sigur, un sistem planetar, pentru că planetele care gravitează în jurul ei produc anomalii gravitationale.

Asta înseamnă că o astfel de stea nu „stă locului”, ci că poziția ei oscilează – iar această oscilație produce un detectabil cu ajutorul unor telescoape suficient de performante. Odată constatată existenţa unui astfel de „pâlpâit”, restul e matematică.

Ce e drept, o anomalie gravitationala destul de puternică pentru a produce un vizibil pe Terra nu poate fi cauzată decât de o planetă suficient de mare – cel puţin cât Jupiter.

De exemplu, în jurul lui HD 2039 steaua cu numărul 100 din „clubul” celor care posedă un sistem planetar, situată la 293 de ani-lumină de noi – gravitează o planetă de dimensiunile lui Jupiter.

Exoplaneta care face să „pâlpâie” lumina lui HD 2039 este o imensă sferă gazoasă, situată la 320 de milioane de km de sus-amintita stea, în jurul căreia descrie o rotaţie completă la fiecare 1210 zile. Ceea ce înseamnă că, pe această planetă, un „an” durează 3,31 ani tereştri… însă experienţa astronomilor – şi teoria probabilităţilor – demonstrează că, acolo unde există astfel de enormităţi gazoase, există şi planete ceva mai „micuţe” şi, în mod sigur, mai solide – adică tocmai bune de locuit.