Dinozaurii au dispărut de pe suprafaţa Pământului în urmă cu 65 de milioane de ani. Cat ai clipi din ochi… Şi asta după ce dominaseră, fără concurenţă, asupra planetei timp de 160 de milioane de ani! Paleontologii s-au străduit să descopere cauza acestei dispariţii subite şi teza cea mai larg acceptată a fost cea a unei bruste schimbări de climă. Mai rămâne de aflat ce anume a provocat-o. În fond, dacă atmosfera sau mediul înconjurător s-ar fi modificat progresiv, dinozaurii ar fi avut destul timp să se adapteze.

Primul indiciu care a permis concluzia că ar putea fi vorba de un fenomen cu caracter cosmic a provenit din cercetările a doi oameni de ştiinţă, tată si fiu, de la Universitatea Berkeley, din California. Geologul Walter Alvarez studia straturile terestre din Gubbico, în Italia, când a descoperit un strat de sedimente bogat în iridiu, un element rar întâlnit în scoarţa terestră. Tatăl său, Luis Alvarez, laureat al premiului Nobel pentru fizică, a riscat o explicaţie a acestui fenomen. Un corp extraterestru enorm, poate o cometă sau un asteroid, s-ar fi ciocnit cu Pământul si căderile atmosferice rezultate din urma acestei explozii ar fi la originea stratului de iridiu. Fosilele găsite în lutul în care Alvarez, fiul, găsise iridiu au permis datarea acestui strat: avea 65 de milioane de ani, adică era contemporan cu epoca dispariţiei dinozaurilor.

Nu a fost singura dispariţie bruscă. Au mai avut loc şi altele, la intervale regulate de timp; se vorbeşte de un ciclu de 26 de milioane de ani. Să avem oare de-a face cu nişte cicluri cosmice care ar explica dispariţia masivă a unor specii întregi, precum nimicirea lui Tyrannosaurus Rex şi a semenilor săi?

Soarele nostru şi însoţitorul său, Nemesis

Aşa sunt de părere unii oameni de ştiinţă. În anul 1984, Richard Muller, un astrofizician de la Berkeley şi astronomul Marc Davis, precum şi un astronom de la Princeton, Piet Hut, au emis ipoteza că Soarele nu e singur, ci are un însoţitor, care este numit „Steaua Moartă” sau „Nemesis”, căruia i-ar trebui între 26 şi 30 de milioane de ani pentru a face o rotaţie completă în jurul Soarelui. In momentul în care se apropie de sistemul solar, câmpul gravitaţional al lui Nemesis ar putea scoate asteroizi de pe orbita lor sau ar atrage după sine comete. Aceste corpuri ar cădea atunci pe Pământ.

In această ipoteză, soarele nostru şi Nemesis ar fi legaţi printr-un raport binar. Or, se ştie că majoritatea stelelor din galaxia noastră aparţin unui sistem binar, fără ca durata lor de revoluţie să fie totuşi atât de lungă ca cea a lui Nemesis. In cele mai multe cazuri, orbita lor se măsoară în săptămâni sau luni. O stea precum Nemesis ar trebui să fie uşor perceptibilă, dar Muller crede că e vorba de o stea roşie pitică, ceea ce ar face detectarea ei mai dificilă. Ba chiar s-ar putea, a adăugat el, ca în sistemele binare, revoluţii şi mai lungi decât aceasta să fie ceva obişnuit. Numai că nu am putea să le recunoaştem ca atare din cauza orbitelor extrem de mari.

O echipă de astronomi condusă de Muller a eliminat deja cei puţin trei mii de stele, vizibile din emisfera nordică, care ar fi putut fi identificate cu Nemesis. „Dacă nu o vom găsi în emisfera nordică, ne vom întoarce spre stelele vizibile din emisfera sudică”, a declarat Muller.

Nemesis nu inspiră deocemdată nicio îngrijorare. Se apreciază că actualmente ea se află la extremitatea orbitei sale, ceea ce înseamnă că nu-şi va face reapariţia mai înainte de 10-15 milioane de ani.